Când mă apucă dorul de vacanţă, devin enervant de nerăbdătoare. Încep numărătoarea inversă cu o lună înainte, ma documentez zi şi noapte despre locurile pe care trebuie neapărat să le văd, îmi pregătesc în minte ţinute şi îi înnebunesc pe cei din jurul meu care, probabil, zic şi ei rugăciuni să vina vacanţa aia mai repede. Pe scurt, în mintea mea se derulează un film care, de cele mai multe ori, nu are nicio legătură cu realitatea.
Aşa a fost şi vara asta. Am pornit în căutarea vacanţei de vis în Lefkada şi am ajuns în Provence. Din momentul ăla, am început să văd doar mov în faţa ochilor. Am visat lanuri de lavandă şi mi-am făcut o mie de scenarii, inclusiv "şedinţa foto" pentru care mi-am dorit o rochie vaporoasă, musai galbenă. Dar nu mi-am imaginat nicio clipă ce aventură e să ajungi în mijlocul paradisului mov...
Credeam ca găseşti lanuri de lavandă peste tot prin Provence. Nici gând! Sunt câteva zone unde sigur nu dai greş, unde totul e mov în jur iar mirosul te îmbată cu un parfum cum nu a reuşit cineva să creeze până acum. Noi am ales Valensole, zona cea mai apropiată de Vence, locul în care am stat în cele opt zile, şi una dintre cele mai frumoase. Când spun aproape, nu vă imaginaţi că era la o aruncătură de băţ.
Sunt în jur de 160 de kilometri pe Route Napoleon, un drum de munte pe cât de spectaculos, pe atât de dificil de parcurs. Nu aş vrea să creadă cineva că mă plâng, peisajele pe care le-am văzut îmi vor rămâne în minte toată viaţa. Ce-i drept, la fel de vie mi-a rămas în minte şi teama pe care am simţit-o când am văzut prăpastia din dreapta mea...
Vreo trei ore ne-a luat să ajungem la Valensole, dar a meritat. Am făcut doar o scurtă oprire, în Castellane, un orăşel senzaţional, dar ne-a grăbit disperarea mea de a ajunge în lanurile mov. Pe măsură ce scădea numărul de kilometri rămaşi, creştea intensitatea parfumului de lavandă. Am închis aerul condiţionat şi am mers cu geamurile deschise deşi, uneori, aveam impresia că ne vom lua zborul. Micul Fiat 500 şi vântul puternic nu făceau casă bună, dar ce nu face omu' pentru o beţie de lavandă? Aveam o singură temere: că pozele pe care le-am tot admirat în ultimii ani nu au nicio legătură cu realitatea... Greşit, desigur! Am găsit aceleaşi lanuri ordonate, mov şi îmbietoare.
Valensone, adică Valea Soarelui, e un loc în care ai impresia că timpul a stat în loc. În mijlocul comunei, un bar, cum am văzut numai în filmele cu Louis de Funes, adăpostea mai mulţi localnici care se fereau de căldură şi se răcoreau cu o bere rece. În rest, două-trei magazine de suveniruri şi o linişte la care am tânjit din momentul în care am planificat vacanţa.
Peste tot găseşti lavandă, într-o încercare disperată parcă de a te convinge să nu faci ravagii în lanurile de pe marginea drumului. Câmpurile sunt colorate în mov, în diferite tonuri, iar mirosul de levănţică este atât de puternic încât ai impresia că te ameţeşte uneori. Din loc în loc, în mijlocul lanurilor zăreai câte o casă deloc impunătoare, tipic provensală. Sincer, nu cred că găseşti oameni mai fericiţi şi mai liniştiţi decât cei care locuiesc acolo. Aş dormi afară şi m-aş bucura de parfumul lavandei zi şi noapte...
Trebuie să recunosc că am avut noroc să-mi împlinesc visul mov pentru că am ajuns oarecum la limită. Începutul lunii august înseamnă şi finalul lanurilor de lavandă, dovadă că erau zone unde era deja tăiată. Dar cineva, acolo sus, a ştiut că voi intra în drepresie pe viaţă dacă bat drumul degeaba. A fost minunat, dar am avut şi o mare surpriză! Nu mi-a spus nimeni de milioanele de albine care ne vor ţine companie. Recunosc, abia apoi am aflat de mierea de lavandă şi am înţeles de ce era plin de stupi în apropierea lor. Dar cui îi păsa de albine după trei ore de condus la peste o mie de metri altitudine? Am considerat "ospitalitatea" lor exagerată, dar am intrat în lanurile de lavandă fără nicio reţinere, doar aveam nişte poze de făcut.
Şi, după cum spuneam, în cazul meu, socoteala de acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din târg. De data asta, filmul din mintea mea a fost cu mult sub ceea ce am trăit în Provence. Unde mai pui că am uitat complet de rochia galbenă...
Visam să îmbătrânesc pe Coasta Amalfitană, dar acum sincer nu ştiu ce aş alege aşa că mi-am promis că revin cât mai repede, de mai multe ori, doar am o decizie de luat. Slavă Domnului că nu trebuie să mă grăbesc!
foto: Lightaholic
