Alo, Moş Crăciun?

În 1947 în magazinul Schwartz's Toy Store copiii găseau un telefon. Formau numarul MU8-2205 si vorbeau direct cu Mos Craciun. Ce a iesit? Aveti mai jos fotografiile din LIFE Magazine care surprind perfect bucuria copiilor, emoţiile lor şi magia momentului.

Oare ce s-ar întâmpla acum în 2014 dacă într-un mare magazin de jucării ar exista o asemenea linie telefonică?

Cred e usor să ne imaginăm :)

sursa foto: http://www.vintag.es/

De ce e gras Moș Crăciun? Copiii știu cel mai bine...

Mi-l amintesc vag. Prima dată l-am așteptat ore în șir și el a venit, a lăsat cadourile și a fugit. N-
am apucat să-l văd. Una din marile frustrări ale vieții. Apoi, mi-l amintesc de la o serbare. Țin
minte că avea barbă mare albă, mi-am zis da, e mos de-a binelea. Dar avea o căldură în ochi pe
care nu am să o uit niciodată. În timp imaginea s-a conturat mult mai clar. Și am realizat
că Moș Crăciun e gras. Simpatic, dar gras.

Am zis că poate mă lămurește Fifi mica:

- Maria, de ce Moș Crăciun e gras?
- Pentru că e vegetarian.
- Și de aia?
- Da. Mânincă doar zacuscă de fasole, terci de ovăz, cartofi prăjiți...și beau mult suc de portocale. Într-o zi a ieșit scandal pentru că a băut tot sucul de portocale de la elfi. Tot, tot, tot! Și ei s-au supărat pe Moș Crăciun și nu au mai vrut să lucreze...  

Am rămas mută. Nu mă gândisem la explicația asta. Și am hotărât să întreb și alți copii, poate, poate mă lămuresc. Iară răspunsurile lor:



Pentru ca fiecare copil il serveste cu ceva. Bomboane, cozonac. Iar el nu refuza! :))) 


Nu e gras! Dar daca ar fi gras, de ce s-ar intimpla asta? Pentru ca maninca dulciuri? Nuuu, nu 
maninca dulciuri. Tu n-ai vazut ca nu are nicio carie?


Pentru că mama lui i-a dat bomboane când era mic.


Pentru că toată ziua stă și citește scrisori de la copii și nu face sport. Și seara mănâncă numai 
prostii și bea țuică.


Pentru că...așa sunt moșii! Grași!


Mos Craciun nu e gras. Da, are o mică burta, dar el e mic.


E gras pentru că a mâncat mulți cârnați.


Pentru că mănâncă noapte să nu îl vadă nimeni, de aia e gras. Da de ce să nu îl vadă nimeni? 
păi...tu l-ai văzut pe Mos Crăciun mâncând?


Este gras pentru ca mananca sapunul tot si apoi face balonase.Si daca vrea să slăbească ce 
trebuie să facă? Trebuie sa nu mai faca nimic, doar sa doarma.


Are burta mare pentru că a mâncat mult. Da ce a mâncat? Mâncare. Multă mâncare!


Pentru că pun copiii prea multi biscuiti pe farfurie și laptic și el mânîncă de la fiecare.


***

Mulți dintre copiii întrebați au ridicat din umeri. Nu s-au gândit niciodată prea mult la înfățișarea moșului. Pentru ei nu contează cum arată EL.  Important e să primească scrisorile la timp și să îndeplinească dorințele tuturor.

Magia lui Moș Crăciun nu ține de  măsura de la haine și până la urmă poate cîn într-o zi Moș Crăciun pocnește pur si simplu din degete și își topește instant grăsimea de pe burtă. Sau lasă sania acasă și pleacă la sala de sport...pe jos :)

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

Dragă Moş Crăciun. Scrisorile Mariei

- I-ai scris lui Moş Crăciun?
- Nu incă, nu e grabă.
- Cum măh nu e grabă? Mai e mai puţin de o săptămână.
- Păi n-ai spus tu că are timp să citească şi să rezolve tot?
- Păi da...dar totuşi e cam târziu. Pune mâna şi scrie, zic...

S-a închis în camera ei şi a scris. N-a durat mult şi a venit cu prima scrisoare.

- Ce-i asta, Maria?
- Scrisoarea pentru Moşu.
- Nu înţeleg nimic.
- Păi n-ai spus tu că moşu înţelege toate limbile pământului, n-ai spus tu că înţelege ce îi scriu toţi copiii? I-am scris în limba mea...
- Ba da, dar dacă tot îi scrii atât de târziu zic să îi scrii ca lumea.

A luat foaia, s-a închis iar în camera ei. De data asta a durat ceva mai mult. Iată şi a doua scrisoare.

La punctul 6 mai e un bloc de desen, dar nu m-am priceput eu să îl pozez. 
- Nu inteleg asta cu trusa de zână, Maria.
- Ce nu înţelegi, mami? Trusă cum au toate zânele cu de toate: rochie, bagheta si... magie. :)
- Aha...
- Auzi mami, când  îi dai scrisoarea să nu îi arăţi partea aia de foaie unde nu se înţelege...

Lecții de la copiii noștri: te iubesc si te iert, orice îmi faci!

Ne batem capul cu educatia lor. Sa ii invatam bine. Sa ii crestem drept si frumos. Dar sunt momente cind copiii ne depasesc si ne dau ei lectii.


Ieri am avut o discutie mai aprinsa cu mama. Fie-mea a asistat. Dupa ce apele s-au calmat o intreb:


Ai vazut ce tare m-am certat cu mia?
Offf. Am vazut, mami.
Si ce parere ai?
Eu?
Da, tu ca ai asistat la toata discutia.
Eu nu ma bag, mami. E cearta voastra nu a mea. Dar...si a tacut.
Dar, ce?
Dar parca totusi nu e frumos sa te certi cu mama ta, nu crezi?




Ce poti sa replici la asa ceva? Pui capul jos si te gandesti: copilul meu e mai intelept ca mine. Cel putin in anumite situatii. Fie-mea e poreclita Fifi mica. Seamana cu mine. Foarte mult. Are zvapaiala mea si curiozitatile mele. Vorbeste enorm. Dar e mai calma si mai rezervata. Ceea ce e bine. E semi aroganta, nu cauta compania oamenilor cu orice pret. Are momente in care spune: Vreau sa fiu putin singura. Si se joaca sau citeste inchisa in camera ei. La 5 ani jumate sa ai nevoie de timpul tau...mi se pare foarte smart. Inteligenta emotionala as spune, la mare cautare azi.


Am invatat de la ea sa am mai multa rabdare, sa tac, sa ascult si....sa nu ies din casa nerujata. :))))




Mi-am intrebat prietenii ce lectii au primit de la copiii lor. Iata emotionantele raspunsuri:


Sa ma pretuiesc. Datorita ei am invatat ca sunt foarte importanta. Ca trebuie sa am grija de mine si ca nu imi permit sa-mi bat joc de timpul si de sanatatea mea. Am invatat ca exista dragoste neconditionata si ca poti sa ierti orice. Am invatat sa iubesc pur si simplu si sa ma bucur pentru ceilalti. Am invatat sa refuz si am invatat ca " incercarea moarte n-are"


Cea a rabdarii si a iubirii neconditionate.Si dincolo de vorbit din carti, lectia suprema a fost intr-un moment de pedeapsa pe nedrept, pentru ca incerca sa imi atraga atentia, facand doar ce nu trebuie, intr-un moment delicat pentru mine, el mi-a spus: te iubesc si te iert, orice imi faci!


Când gemenii mei aveau 1 an, am început sa-i învăț sa meargă, cum învață toți copii. Ii ricam in picioare si ii lasam sa facă pasi pana la pat. Razvan era mai ambițios și mergea incet, incet. Dar Calin nu voia deloc sa meargă. I se părea foarte distractiv dar nu făcea nici un pas. Până intr-o zi, când Razvan, după ce exersase destul s-a ridicat singur si a inceput sa meargă. In secunda doi, s-a ridicat si Calin si a mers si el. Atunci pe loc. Pe modelul "Da' ce , eu sunt mai fraier? " De aici am învățat cat de importanta e competitia pentru orice lucru pe care-l faci in viață si cat de mult te motivează sa ai un model pozitiv in preajma ta Si a mai fost un moment. Anul trecut am fost cu Calin la Grigore Alexandrescu la 2 noaptea pentru ca tusea in continuu si nu mai stiam ce sa-i fac. Am ajuns acolo, l-a consultat, i-a pus o branula care se numea "Fluturaș" , am plâns amandoi odata, el de durere, eu de mila lui, i-a facut un aerosol si trebuia sa mai asteptam putin ca sa-si facă efectul tratamentul administrat. El tusea in continuu iar eu il tineam lipit de mine in brațe cu speranta ca se mai liniștește. Si am stat asa lipiți pana cand i-a fost mai bine, i-a mai trecut tusea, am luat tratamentul si am plecat acasă la 4 dimineața. Cred ca timp de un an , la interval de 2-3 săptămâni, Calin imi zicea la culcare: "Mami, mai știi cand am fost la doctor si mi-a pus Fluturaș la mâna si Razvanel a rămas acasă si tu m-ai ținut in brațe sa nu mai tușesc ? Mulțumesc mami ca m-ai ținut in brațe !" De fiecare dată când imi zicea fraza asta mi se făcea pielea de găină când vedeam cât de important a fost pentru el si cum a apreciat el la 3 ani ca mami l-a ținut in brațe și a avut grija de el. Asa ca am învățat cat de mult contează pentru cei dragi gesturi care poate noua ni se par banale dar care valorează atât de mult pentru ei.


Am fost anul trecut la mare trimisa la un curs. Tati nu a putut sa vina cu noi. Hotelul de 3☆ pentru mine a răscolit amintiri din anii '90 dar pentru el a fost un șoc : murdărie pe plaja, în stațiune, nu si-a explicat de ce nu a găsit repede toaleta de la piscina ...când colo nu exista... și toate ce le cam știm de pe litoralul romanesc. La sfârșitul primei zile când epuizasem toate scuzele pentru tot ce a găsit el neplăcut, mi-a zis: toate ca toate ...nu contează. ...cel mai urât lucru este ca nu e și tati cu noi. Atunci mi-am dat seama ca atunci când suntem împreună totul e ok indiferent de ce este în jur ....


Daca adultul este responsabil, copilul nu are ce lectii sa ii dea. Imi place faptul ca dialogul cu copiii mei se poarta prin argumente si ca nu exista din partea noastra "fa asa, pentru ca asa zic eu"


Lectia ipocriziei: O colega de gradinita, mai lipsita de posibilitati dar extrem de tupeista si care de fiecare data cand avea ceva, oricat de nesemnificativ, facea sa para ca, de fiecare data, detine miezul din gogoasa, i-a spus copilului meu, ca al ei catel este mai frumos, mai destept si mai devreme acasa. Evident ca situatia era exact invers dar mica mea naiva a crezut-o si s-a intristat. Venita acasa i-am explicat cum sta treaba si ca cealalta fetita ii spune asta doar ca sa o supere si pentru ca isi doreste si ea un catel la fel dar nu are cum sa-l aiba. Si am continuat.....spune-i si tu ca are un catel urat, asa cum ti-a spus si ea tie. Replica a fost: " Dar mami nu pot sa-i spun asa: pentru ca nu este adevarat, si catelul ei este frumos si al meu, doar ca sunt diferiti, si nu pot sa-i spun ca are un catel urat pentru ca nu are.... "


Anul trecut a venit un mos tanar. Se vedea barba neagra pe sub barba alba. Copilul s-a prins ca nu e mosu ala adevarat. Dar a intrat perfect in joc ca sa nu ma simt prost. Mai tarziu m-a intrebat care mos a venit la ea, ca nu era ala adevarat.


Cea mai dura lectie a fost cand mi-a reprosat ca nu am avut incredere in ea. Eram o mama disperata, in fata primului examen important din viata copilului meu si am vrut ca totul sa fie perfect. Am plans cand a iesit de la examenul de limba romana pentru ca nu stiam daca ce a scris in lucrare era corect. Am intrebat profesoara, m-am linistit si am mers mai departe. Peste ceva timp mi-a reprosat ca nu am avut incredere in ea cand imi spusese ca facuse corect exercitiul la gramatica. Avea dreptate.... Nu am avut incredere in COPILUL meu. Mi-am invatat lectia dar pana in ultima mea clipa din viata asta nu o sa uit cum m-au biciuit cuvintele: MAMA, NU AI AVUT INCREDERE IN MINE.

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

Cînd inima merge la culcare și creierul pleacă departe

"Mama, tu știi ce se întâmplă cu creierul meu noaptea?

Doarme?

Nu, pleacă!

Cum să plece?

Uite-așa. Pleacă seara și se întoarce dimineața.

Dar de ce pleacă?

Păi așa îi spune creierul lui.

Păi creierul tău are și el un creier?

Normal, mami.

Și cum e creierul creierului tău?

Ca orice creier. Cu două mâini și două picioare…

Și inima?

Ce-i cu inima?

Păi inima pleacă și ea sau rămâne peste noapte?

Rămâne, mami. Cum să plece? Păi dacă pleaca inima cum mai visam?"

Are doar 5 ani jumate dar știe cum merg lucrurile în viață. Cel puțin la vârsta ei creierul pleacă 
noaptea (uneori și la cumpărături, mi-a spus) și inima rămâne.

Dacă mă întrebați pe mine, lucrurile se schimba dramatic odata cu vârsta. Câți dintre noi îi permit creierului să plece când mergem la culcare? 

Ne punem în pat și recapitulam ce am făcut. Eu mă gandesc cel mai mult la ce n-am facut, mă cert și îmi fac promisiuni fierbinți pentru mâine.

Cât despre inimă…inima pleacă prima la culcare. Sătulă de calcule, rate și deadlineuri. 

editorial publicat pe http://euforia.tv/

Despre griji

Discutie saptamana trecuta la telefon:

- Ce faci Maria?
- Bine, am un secret. ( e laitmotivul copilariei treaba asta cu secretele )
- Ce secret?
- Ei mama, am si eu ca orice om secretele si grijile mele. 
- Grijile? Dar ai tu habar ce-s alea griji?
- Mda, nu chiar. O sa aflu la 12 ani.

Cumva, in mintea ei a intrat ideea ca la 12 ani o sa fie matura. Si asociaza maturitatea cu grijile.


Mi-aduc aminte de copilaria mea. Cind o vedeam pe mama ingandurata. Si nu intelegeam. Nu stiam eu ce-s alea griji, necazuri. Ma tineau departe de ele. Imi faceau toate poftele si nu asistam la discutii despre problemele de zi cu zi: " Vreau si eu sa stiu ce se intimpla. Las ca te faci tu mare si o sa ai timp de de astea."  Trageam cu urechea pe la usi si auzeam discutiile mai mult sau mai putin grave. Cand mi se parea ca e nasol ce aud fugeam in camera mea si ascultam brusc sfatul parintesc. Nu, nu e  treaba mea pina la urma si imi vedeam de jocurile si papusile mele.

O viata fara griji e ca un mare premiu la loterie. Toti visam la asta. Cei mai multi dintre noi nu ne luam niciodata bilet. Unii nu avem sansa, altii nici măcar nu ne punem problema.

De ce le e frică femeilor când află că aşteaptă un copil?

In viata cand nu ai o pereche, un apartinator ca sa zic asa, rasar din partea anturajului niste intrebari clasice. Sunt patru si vin ca un tavalug.

1. Cand o sa ai si tu pe cineva?
2. Aaa, in sfarsit! Cand te casatoresti?
3. Mah, da mai copilariti mult, nu faci si tu un copil?
4. Vaii, da ce copil reusit! Un fratior, o surioara?

Cam asta e setul de patru intrebari clasice pe care le auzim toti si le urâm toţi.

Cea mai nepotrivita e aia cu copilul. Pur si simplu as vrea sa va ganditi si sa nu mai puneti aceasta intrebare. Daca se poate niciodata. Sunt femei care nu pot face copii si care nu vor sa spuna ca au pierdut sarcini sau nu pot concepe. Sau, pur si simplu, nu vor sa fie mame si n-au datoria sa stea sa explice asta.

Cand am aflat ca sunt insarcinata a fost bucuria cea mai mare din lume. Aveam 35 de ani. Cam tarziu, a comentat gura lumii. Acum la rece va spun: multe lucruri le-am facut tarziu in viata, dar n-am regrete din cauza asta. 

Nu am avut probleme medicale, doar ca am vrut sa fac acest copil cind am simtit eu, nu cind a vrut publicul telespectator.  Am sperat la gemeni sau la un baiat. Avea sa il cheme Vlad. Am facut o fata MINUNATĂ. O cheama Maria.

N-am avut cine stie ce frici in sarcina. Gravida neinfricata imi spunea ginecologul. Eram sigura ca voi livra tarii un copil viabil, sanatos.  Mi-a fost frica de nasterea naturala si am ales sa nasc prin cezarianacuanestezietotala. Nu imi pare rau nicio secunda de alegerea pe care am făcut-o.

De ce le e frică femeilor când află că aşteaptă un copil?  Iata ce mi-au raspuns prietenele mele mame.

Nu m-am temut de nimic, caci am realizat doar in timp si secvential ca eu diva nu voi mai putea fi aceeasi, iar el, copilul era musai sa aiba o sexy mama !!! Nu m-am gandit la nimic rau, m-am bucurat de fiecare pas facut, de fiecare cm din talie prins luna de luna la cingatoare, de multele ciocolati devorate si de momente de dragoste …asa ca pentru o gravida !!! M-am temut , totusi, ca voi pierde din slendoarea suprema a iubirii, ca dragostea va avea variabile si interpretari, că EL ...ma va privi altfel si ma va dori ...mai putin !!!! La inceput ...m-a iubit ..putin spre deloc !!! A lasat mult loc pentru frustrari ..si angoase !!! Apoi, ca din nimic, ne-am regasit, ne-am dorit, ne-am....faurit un nou univers de dorinte !!!

Cea mai mare frică a mea a fost să nu pierd sarcina şi să nu mor după naştere.

Mi-a fost teama de responsabilitate. Si ca o sa imi pierd libertatea. Din aceleasi motive nu ma marit. Pentru ca nu pot garanta nimanui iubire vesnica. Dar, cu copiii e altceva. Numai ca descoperi asta doar dupa ce ii faci. Ca in cazul lor iubirea e neconditionata.

Mi-era groază să nu nasc pe autostrada pentru ca faceam naveta Bucuresti Pitesti.

Frica nu am avut ca abia asteptam sa vina si cand am aflat a fost doar o bucurie mare. Din prea multa dorinta am stat toata sarcina pe capul ginecologului. Cel putin o data la 2 saptamani eram la el sa mai vada cum merge sarcina. Uite, de bucurie ca in sfarsit sunt insarcinata mi-am facut testul de sarcina zilnic in primele 2 saptamani... Si e fain ca se vedea cum devine de la o zi la alta testul tot mai clar, mai bine conturat...

La fiecare ecografie puneam medicul sa numere cate degete are. Nu ma interesa sexul, dar trebuia sa aiba 10 degete!

Pierdusem o sarcina inainte si cind am aflat ca sunt gravida iar, am hotarat sa nu spunem vestea nimanui. Ba mai mult timp de 6 luni eu am refuzat sa ma gandesc ca sunt insarcinat. Ma purtam ca si cum nu as fi fost. 

Nu am avut spaime. Eram foarte sigura ca totul o sa fie bine, nu m-am gandit nici un moment la lucruri rele. Mi-a fost frica doar ca primul ei cuvant o sa fie Ciorbea :) ( eram reporter acreditat la Guvern pe vremea cind Victor Ciorbea era premier)

Cea mai mare frica a apărut prin luna a 7 a, cand am aflat ca e posibil sa nasc prematur. Mi-a fost frica sa nu fie bebe prea mic. Teama sa nu aibă de suferit din acest motiv mai târziu...Si mi-a fost teama si de depresia postpartum. Am văzut multe mame in jurul meu, Dar nu am avut depresie. Faptul ca am fost nevoită sa plec din spital fără bebe nu a fost uşor.

Mi-a fost teama sa nu ajung ca multe mame sa nu mai stiu altceva pe lumea asta decat de copil. Ca o sa pierd atentia barbatului, ca nu o sa mai merg in vacante, ca o sa ne izolam in lumea noastra: mama, tata si copilul. Dar, am stiut sa gestionez si viata mea e mult mai frumoasa acum de cand am copilul. 

Concluzie: un copil e cum spunea cineva: ca un  tatuaj pe fata. Iti aduce in viata momente priceless, dar vine la pachet cu o responsabilitate uriasa, pe care multi nu o constientizam. Cand iti anunti intentia ca vrei sa ai un copil toata lumea iti vorbeste despre miracol. Este un miracol, dar trebuie sa te pregatesti sufleteste ca nu iti mai apartii 100%. Ce primesti? Dragostea infinită.

PS. Mami, de abia astept sa ma fac mare. 

De ce? 

Ca sa am grija de voi toata viata...:)

*  articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro

Opriţi timpul. Mic tratat de management

In teorie, lucrurile sunt simple. Timpul este perfect egal pentru toată lumea. Toți ne naștem cu ziua de 24 de ore.In practica insa lucrurile se complica. Percepem si folosim diferit.

Timpul.

Umoristic vorbind, timpul este acea unitate de măsura dintre somn si serviciu, cafeaua din zori si cina pe fuga, concediu si leafa. 

Sunt oameni care traiesc exploziv, incandescendent, continuu. Ei trateaza fiecare clipa ca pe darul suprem. Altii pur si simplu isi bat joc de clipe.  Ale lor si ale altora.

Daca ar fi sa facem un top al celor mai mari minciuni si scuze din toate timpurile, faimoasa formula "n-am timp" ar fi pe primele pozitii. Cati avem totusi tupeul  sa spunem "Bai, n-am chef de mutra ta! Dispari!" Eu nu stiu niciunul. Toti cuvantam simplu, ipocrit: "Iarta-ma, dar nu am timp! (Nu-s io de vina ca nu vreau sa te vad. In boxa acuzatilor intra agendele astea penibile care nu iti gasesc si tie un loc....)"

Am cunoscut pe cineva care avea o viata super plina. Muncea enorm, nu-i ajungea timpul niciodata. Se plangea mereu ca ziua are prea putine ore. Intilniri peste intilniri, stres non stop, vrie. Pina intr-o zi cind a venit infarctul. Ce sa vezi? Neprogramat. Nu-l trecuse in vreun calendar, nici secretara nu il anuntase prin planning. (O superficiala.)  Si inima ... inima i s-a oprit. A stat o vreme. Ea in repaos. El in coma. Cand si-a revenit, dupa multe ceasuri, era altul. Din clipa aia a inteles ca stresul nu poate fi legat de timp, ca timpul doar noi il ingradim. Ii dam valoare sau nu. S-a mai relaxat, se bucura de momente si de intuitie. Are un ceas super scump si cel putin un prieten in plus. Ceasul e acum pe post de bijuterie, ca sa nu zic bibelou.

Pina de curand, eram regina intirzierilor. Alergam de nebuna si tot intarziam la fiecare intilnire.  Da da, eu priceputa in desfasuratoare, de profesie producator (calcule la minut si secunda), eram mereu depasita de timp. Fuga intre intilniri, redactie, familie si prieteni imi daduse peste cap tot minutarul. Intr-o zi, am realizat ca nu mai apreciam de fapt corect ziua. Daca spuneam ca ajung in jumatate de ora, ajungeam intr-un ceas. Am reglat aceste intarzieri prin disciplina si ambitie de a nu lasa pe nimeni sa ma mai astepte. Cineva mi-a spus: daca tu intirzii, ti se pare ceva firesc, daca eu nu ajung... oooo, otravesti fantanile!

Sa va spun un secret: pentru mine,  timpul este cel mai frumos dar pe care cineva poate sa mi-l faca. Sa  iti smulgi ore sau zile din viata ta si sa mi le dai mie, face cat cel mai grozav inel cu cea mai scumpa piatra. Pentru ca minutele acelea sunt de maxima audienta. Cum spunem noi in televiziune: minute de aur. Varfuri de rating.

Si daca tot vorbim de varfuri, sa atingem subiectul nostru preferat: dragostea. Nimic nu omoara sau ridica o relatie ca timpul. Bine, mai e si distanta la propriu sau la figurat, dar despre asta vorbim cu alta ocazie.

De multe ori, cuplurile nu se inteleg pentru ca traiesc in ritmuri diferite. Timpul lui nu corespunde cu timpul ei si pace!

Daca luam doi oameni care sunt foarte organizati e plictisitor de simplu. Programam sarutul, preludiul, iubitul, chiar si cearta de intarire a cuplului. Asadar, o iubire "tabelata". Cum totul e

predictibil, stim bine ce se va intimpla: la un moment dat vine plictiseala, fiica rutinei. Q.e.d.

Daca amandoi sunt rupti de realitate, traiesc un vis frumos, fara griji, " te iubesc",  "si eu te iubesc" etc.  "Ce frumos ne iubim noi!" Da, da! "Ca noi nimeni..." Si ce sa vezi... Apare plictiseala si la ei oricat de dreamari ar fi. Si daca nu mor de plictiseala, mor de foame sigur prin lipsa de legaturi ...cu viata reala.

Cu adevarat spectaculos este insa cind se intilnesc doi...  opusi.

El- tatal organizarii, inventatorul tabelelor. Perfectiune la detaliu.

Ea - mama haosului, cu franciza la dezordine si trait clipa. In limbaj de cartier: fata care a f..t organizarea. Si contabilitatea. Si tabelul. Din abatere in abatere, spre victoria finala. Cand sunt fata in fata e ca in documentarul "dezastre in aer", dar fara aterizare ratata. Totul incepe cu un gol de aer, pardon de timp. Se intilnesc pentru 5 minute si stau doua ore. Se intilnesc pentru o zi si stau 3. Nu se pot desprinde pentru ca, pur  si simplu, timpul nu e timp. Desigur, nu e poveste cu au trait pina la..., e poveste cu "avem momente magice impreuna". Adunate dau cat o viata . E cu adevarat un noroc sa patesti asa ceva: sa pierzi notiunea timpului. Si mai tare e daca reusesti in spectacolul senzatiilor sa nu iti pierzi mintile. De tot.

Concluziile mele sunt simple:

-  dincolo de timp, iubirea si pasiunea sunt din acelasi aluat. Fraged.

-  ne facem timp pentru cine si ce vrem noi.

Ca exercitiu ...tema pentru acasa, va provoc: daca timpul ar fi sa fie nesfarsit, ati ramane sau v-ati plictisi si ati pleca pina la urma?

PS.

- Alo da?

- Da.

- Fifimica, ce e timpul?

- Timpul e o unealta folositoare oamenilor.

- Dar la ce le foloseste?

- Sa stie cat e ora, cind pleaca si cind se intorc.

- Dar cine are mai mult timp? Adultii sau copiii?

- Adultii,  mami!

- Eu nu sunt de acord cu tine. Uite, de cate ori nu ti-am spus ca nu facem ceva pentru ca mami nu are timp?

- Mda nu m-am gandit la asta. Cred ca totusi copiii au mai mult timp. Auzi mami? Da...acu' ma uit la desene...( adica numaiamtimpsavorbesccutine )

- Bine, pa!

- Bine, papa!!!


* articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro

Amintiri cu multe râsete

Discutie cu prietena mea Gabi in miez de noapte:

- Auzi, fie-mea tipa in somn: it's true, it's true!!!- Pai si ce te miri? E fie-ta! Probabil a avut un vis frumos: ori cu lesin,ori cu sarutari criminale, ori cu pantofi...

Dimineata intreb copila: 

- Maria, ce-ai visat azi noapte?- Nu stiu. De ce?- Ca tipai it's true, it's true!- Tipam in engleza?- Da.- Asta e bine mami! 

Si a inceput sa rada in hohote. Multe din conversatiile noastre se termina cu hohote de ras. De o parte sau cealalta. Si tare as vrea ca atunci cand va creste sa isi aminteasca rasetele noastre. 

Prima discutie despre casatorie

Mi-a zis mama lui Alex (primuliubitdinviataei)  ca Alex i-a spus ca o sa se casatoreasca cu mine cind implinim 15 ani.
Wow! Si tu ce ai zis? Vrei?
Da, pai si eu vreau. Dar eu vreau la 14.
Maria, da nu e cam devreme? Totusi la 14-15 ani???
Nu e devreme ca dupa aia o sa am riduri si nu o sa ma mai casatoresc. O sa fiu batrana.
Si ce daca esti batrana asta inseamna ca nu te mai casatoresti?
Pai da, ca daca eu o sa fiu batrana si sotul meu o sa fie batran si nu o sa ne mai lase sa ne casatorim.
Cine???
Fotograful. Ca noi trebuie sa fim tineri si frumosi in poze, nu batrani.

Fifi mică ştie! Replicile unei duminici

Fifi ştie! asta nu mai discutăm :)))

Însă fifimică ştie şi ea. 

Te rog sa imi dai geanta. Nu e ok să sari cu ea de gât!
Nu pot. E geanta mea. Plină cu lucrurile mele personale...

...........

Mami, Mara e mai mare ca mine pentru că s-a născut înaintea mea, nu?
Da.
Şi aşa o să rămână mereu mai mare ca mine?
Păi tu ce crezi?
Cred că da ( cu gura lăsată de supărare).
Auzi da' asta înseamnă că Iris care s-a născut după mine o să fie mereu mai mică. Yupiii! :)
..........

Ce tip popular eşti tati! 
Popular???? 
Cum adică măh Maria e popular?
Adică pe el îl iubeşte toată lumea. 
Du-te măh de aici. Nu cred asta.
Ba da. Eu ştiu.
De unde? De pe facebook. Şi mami... să ştii că îl iubesc multe fete...:))))
............

Mami, tu eşti primara somnului!
Cum adică?
Tu  le spui la toţi oamenii dormi prea putin, dormi prea putin si ii pui sa se culce şi tu dormi cel mai puţin deci eşti primara somnului.
.......

Acestea fiind spuse vă dorim un început de săptămână minunat! :)

Concurs Zurli. Am o casuta mica:)

Update:

Am numerotat raspunsurile de la 1 la 9. Castigatorul e nr.6. Andreea Ion  merge sa o cunoasca pe Zurli:)

V-am spus ca m-am indragostit de gasca Zurli. O mana de oameni deosebiti, struniti de energica Mirela Retegan, fac cel mai bun show pentru copii din Romania.

Am fost la spectacolul de acum doua saptamani si va spuneam atunci ce super atmosfera a fost. Intreaga poveste o gasiti aici.

 "Am o casuta mica" e hitul trupei. De fapt e hit-ul tarii! Si s-a vazut asta la concertul ZUMA, unde intr-o sala plina de artisti de top, lumea stia versurile de la zurli!

Azi ma simt si eu zurli, asa ca m-am gandit sa va provoc iar la concurs.

Pun la bataie o invitatie de doua persoane la show-ul "Am o casuta mica", de pe 27 aprilie, la Palatul Copiilor.

 Mecanismul e simplu: lasati un comment in care spuneti frumos de ce vreti sa vedeti acest spectacol si alegem miercuri dimineata prin random.org castigatorul.

 Succes! :)

Zurli + Fifi = Love

Duminica de vis a  început cu trezit la ora 9.00 când spectacolul cu gaşca Zurli începea la ora 10.00.

N-are sens să vă spun că Fifi nu s-a dezminţit şi până în ultima clipă a fost ferm convinsă că Sala Polivalentă e locaţia. Nu insist să povestesc, important e că am realizat la timp unde trebuie să ajung.

Am ajuns la ora 9.48 cu stresul că nu o să găsesc loc de parcare. 

La Palat însă...linişte. Acea linişte de duminică dimineaţă. Nici urmă de copil. Nici urmă de părinte. Nici măcar băieţii şmecheri care te ajută să parchezi  pentru că-ti vad handicapul de parcare in privire si doar ei il pot anula  contra unei sume modice. Nimic. Nada. Zero. In momentul ala m-am gandit ca am incurcat ziua. Nu. Ceasul il fixasem dupa noua oră, asa că eram în ceaţă.  Intru pe facebook şi mă liniştesc : spectacolul începea la 11. Oooook, bravo fifi, 10! Explic şi până la urmă conving copilul să mergem să bem un fresh de portocale că ce să vezi? a mea nu voia să se mişte:)))

Ne întoarcem după fix o oră şi scena de mai devreme nu mai are nicio legătură. Cohorte, oameni buni! De copii . O armată neliniştită. Intrăm, ne aşezăm, sala plină, plină. Multe vedete cu copiii, tătici tastând pe telefoane mult prea scumpe, mămici care se rujau că nah nu poţi să stai oricum în sală, bunici moţăind şi copiii care toţi aveau aceeaşi întrebare: Cand incepe? 

Şi a început showul. Impecabil. Super bine dozat, nu scurt, nu lung, replici inteligente, ca să nu mai spun e tema principală cu strânsul jucăriilor care initial a derutat-o pe fie-mea, se tot uita la mine suspicioasa. Probabil copilul a crezut că e un spectacol comandat special de mine cu titlu: strange jucariiile!

In drum spre casă am întrebat-o cine ti-a plăcut cel mai mult.

- locul 1 zana. nu ca aveam vreun dubiu

- locul al 2 lea - fetita zurli. Ai vazut mami ca nici ea nu isi strangea jucariile? Am vazut pisi, dar pana la urma le strange ca daca nu ele dispar. Da, mami asa o sa fac si eu ( Doamne ajută! )

- locul al 3 lea: tanti prezentatoarea. Da ce ti-a placut la ea? Ca radea mult, mami. Ai vazut cat radea?

Am văzut şi eu cât rădea tanti prezentatoarea ( Mirela Retegan). I-am simtit fiecare emotie. Şi bucuria când a vazut sala plină.

Concluzie: 

Ne-a placut tare spectacolul, mai venim si in aprilie.

Ca parinte mi-a placut ca nu se vindeau tot felul de porcarii in hol, chinezarii, nu am fost sfatuiti sa bem nu stiu ce suc magic sau sa cumparam vreo papusa minune. 

Ne-am mai facut si poze cu fetita Zurli. Ce să mai vrei, ce să mai vrei? 

Aaa, stiu ce as vrea. Sa merg la un spectacol in Romania care incepe la ora de pe afis. Nu, la noi asta e foarte complicat si nu din cauza artistilor. Nu era urma de trafic aglomerat dar zeci de oameni au venit foarte tarziu. Cred ca asta cu punctualitatea ar trebui sa fie una din primele lectii pe care o dam copiilor nostri.


foto: Dragos Boldea 

Concurs Zurli

Update:

Am numerotat raspunsurile de la 1 la 8. Castigatorul e nr. 5. Mara Ionescu merge sa o cunoasca pe Zurli:)
 

Ii multumesc lui Dumnezeu ca am scapat de cea mai urata viroza. 10 zile de febra, tuse si tot tacamul. Bine ca s-au dus!

Duminica avem program. Mergem sa ne intilnim, in premiera pe tara, cu Gasca Zurli.


Ca sa va faceti o idee despre spectacol:

Povestea este o lectie despre prietenie si despre ce înseamnă să îti respecti promisiunile făcute. Fetitei Zurli ii place să se joace, dar când vine vorba să pună jucăriile la loc, găseste tot felul de motive si scuze. Fetita începe să caute tot felul de siretlicuri, care sa o ajute să scape de sarcina care i se pare atât de dificilă. În ajutor îi vin Lupul si Motanul, care o învată cum să ascundă adevărul si o păcălesc. Ca niste prieteni adevărati, Truli, Clopotel, Zdrănganel si Yupi o ajută pe Fetita Zurli să îsi facă ordine în cameră si îi arată ce plăcută poate fi această activitate, atunci când ai prietenii aproape si faci ceva din tot sufletul. Spectacolul este simplu şi usor de înţeles pentru copii, cântecele sunt vesele si usor de fredonat, coregrafiile îi vor ridica de pe scaun chiar si pe părinti, iar mesajele vor fi cu usurintă retinute si aplicate.

Bilete mai gasiti pe eventim. ro si la Palatul Copiilor.

Asadar, pun la bataie o invitatie de 2 persoane la spectacolul de duminica. 

Daca vrei sa ne intilnim, lasa aici un comment: vreau sa o cunosc pe Zurli.

Vineri dimineata aleg castigatorul cu ajutorul random. org. 

Succes!

Fetiţa mea

Ar vrea sa se faca balerina. Ii place la nebunie baletul.

Daca nu o sa fiu balerina, o sa fiu doctoritza, mami. Pai asta nu e greu? e greu pentru ca doctoritele lucreaza si noaptea.

Ar vrea sa se faca pictorita. Adevarul e ca petrece ore intregi desenind. A uitat de papusi si de kitty si de toate. Deseneaza toata ziua.

Oricum cind o sa fiu mare o sa ma marit. Cu alex? Nu, nu stiu daca o sa ne mai iubim atunci.

O sa ma marit un doctor.

Iubito, dar doctorii sunt cam neseriosi ca barbati, se iubesc si cu asistentele si cu doctoritele....

Da, mami. Si cu unele paciente se iubesc dupa ce ele se fac bine:)))

Daca o intreb ceva si nu stie raspunsul nu imi spune da sau nu sau nu stiu. Zice: nu stiu ce sa zic in acest moment.

Acum e bolnava de o saptamana. Seara, cand ajung acasa, deschid usa si ea cu ochii mici de la febra, zambeste si se bucura: mamiiii, a venit mamiiii. Vrei sa stai cu mine? Stau cu tine. Mami, as vrea sa stai tot timpul cu mine si eu sa iti zic te iubesc, te iubesc. Asa ai vrea? da, mami ca eu te iubesc tot timpul....

Ce e dragostea? Ce e iubirea?

Maria Popa. 5 ani. Fiica

Cristina Popa. 39 ani. Mama

Desi ne despart aproape 35 de ani, gandirea seamănă. Din păcate, sau din fericire, mama a aflat foarte târziu niste lucruri pe care copilul le spune cu nonsalanta la 5 ani.

Ma sperie cumva seriozitatea ei si faptul ca explica frumos si coerent cum e cu dragostea asta.

In fiecare seara, inainte de culcare, vorbim in pat nu despre ce a facut la gradinita ci despre planurile ei care il includ pe iubitul alex, dar si pe sotul care o sa fie doctor neaparat, despre printese care mah mami eu nu cred ca totusi exista. 
  
Ma tot gandesc cum o sa arate conversatiile noastre peste 10 sau peste 20 de ani. Sper ca vom rade la fel de tare. :)

Răspunsurile noastre au făcut parte din proiectul simpa al Cristinei Bazavan, o carte cu 50 de păreri despre dragoste si iubire. O găsiti pe toata, aici.

Gândurile din calorifer

Eu am aproape 40 de ani.

Ea, aproape 5.

Gandurile ei insa sunt mult mai profunde, de multe ori. :)

Mami, tu stiai ca uneori gandurile se baga in calorifer?

Nu. Ce sa caute acolo?

Pai, mami cind oamenii sunt suparati capul se raceste si atunci gandurile se duc in calorifer sa se incalzeasca. Intelegi, mami?

Ce as putea sa raspund? Inteleg ca te duce mintea, puiu' mamii. 

Ca noi adultii umblam de multe ori ca bezmeticii si avem capul gol si rece?

Femeile sunt mai deştepte

Discutie inainte de culcare:

- Maria, bărbaţii sau femeile sunt mai deştepţi?
- Femeile sunt mai deştepte!
- De ce?
- Pentru că sunt femei.
- Si daca sunt femei asta inseamna neaparat ca sunt mai destepte?
- Pai... unele femei si unele mame stiu tot. tot, tot, tot!
- Pai si ce barbatii nu stiu?
- Unii stiu, altii nu...da, oricum nu ca femeile!

- Maria, ţie ţi-e frică de ceva?
- Pai...de oameni.
- De oameni???? De ce???
- Pentru că unii oameni sunt răi.
- Da de ce crezi că sunt răi?
- Că aşa se nasc ei.
- Şi crezi că dacă sunt răi nu se pot face buni într-o zi?
- Ba da.
- Cum?
- Păi atunci când cunosc alţi oameni care să le explice diferenţa dintre bunătate şi răutate...

Fifi rocks. 30 rocks

Andreea de la 30rocks s-a uitat la mine si a zis. Uite o femeie senzationala de 30 de ani care ar putea sa scrie pe platforma 30rocks. Cine poate sa stie mai bine cum e viata la 30 de ani decat o femeie care are aproape 40?

Si mi-a zis o dată, mi-a zis de 2 ori...intr-un final am zis ok, nu de alta dar treceam de categoria 30-40. maine-poimaine.

Prima aparitie e de fapt a copilului care nu spune lucruri traznite, ci mai degraba serioase despre iubire.

Aveti articolul, aici.

Prieten sau părinte?

Pe vremea copilariei mele n-auzise neam de neamul meu de parenting. 

Umblam cu cheia de gât, le spuneam alor mei mama şi tata, ştiam că n-am voie seara la televizor şi nici pe dulap unde stătea GEAMANTANUL. Un geamantan plin cu acte şi poze dar şi cu ciocolată elveţiană.

Vorbeam non stop, eram super obositoare, îi secam cu energia mea.

Părinţii mei s-au comportat ca nişte părinţi. Nu erau prietenii cărora le spuneam secretele cele mai secrete, nu stăteam cu mama la bârfă şi tata habar nu avea ce băieţi îmi plac.

Aveau o obsesie cu şcoala să mă ţin de ea. Bună obsesie, zic. Io-s conştientă că ei în paranoia grijilor pentru mine m-au ţinut pe drumul ăla bun.

Tata m-a învăţat să fiu punctuală. I-a ieşit până la un punct.

Mama m-a învăţat să fiu mai potolită. Şi mai ordonată. A încercat. Ce să se lipească de mine cea mai agitată, guralivă şi dezordonată persoană din lume? N-are legătură cu educaţia, ţine de firea mea de fifi. Mama mă tot presa să nu ies nerujată din casă. Şi acum avem discuţii din cauza asta... 

M-au iubit şi au avut grijă să nu îmi lipsească nimic, deşi vremurile n-au fost excepţionale mereu.

Au fost nişte părinţi stricţi. Acum privind în urmă, mă bucur că au fost aşa deşi îmi venea să fug de acasă de 10 ori pe zi când auzeam da tu când înveţi?

Chestia cu prietenia cu copilul tău o înţeleg până la un punct. Şi eu o tratez pe Maria ca pe un adult, ca pe o prietenă a mea. Ne spunem secrete. Vorbesc serios cu ea, nu o giugiulesc ca pe un copilaş. Ea răspunde tot ferm ca un adult. Deşi, deşi are nici 5 ani. Îmi dă nişte replici care mă lasă mută. 

Spun că înţeleg chestia cu prietenia până la un punct. Până la punctul ăla în care trebuie să îi spui NU copilului tău. Şi prietenii nu prea îţi spun NU. 

Ştiu.  Are doar 5 ani. Dar aş vrea să nu greşesc.