Iubitule, mă ajuți, te rog?

La 30 de ani, primul meu soţ s-a îndrăgostit de o altă femeie. 

Divortul a fost un şoc pe care l-am depăşit greu. În disperarea momentului aveam senzatia ca viata mea s-a sfarsit. Nu-mi mai aduc prea multe aminte dar ceva mi-a ramas fixat in memorie: „ Stai linistita, tu o sa te descurci. Tu nu ai nevoie de mine. In 5 ani nu mi-ai cerut ajutorul niciodata. Tu poti sa faci totul. Singura. “

Mi-am dat seama in momentul ala ca are dreptate. Am vrut sa il contrazic, sa ii dau un exemplu si n-am gasit niciunul. Am realizat ca l-am castrat pe el ca barbat pentru ca in mintea mea, era cool modelul nevestei care nu atarna de pantalonii lui pentru a trai.

“ Stai liniştit, mă ocup eu. Rezolv eu, nu îţi bate capul. Nu n-am de ajutor, pot şi singură, n-am 2 ani. “

Vă sună cunoscut, desigur. Femeia care vrea, ştie şi poate să rezolve orice. Singură. Modelul şefei absolute, stăpână în orice situaţie. Poate să schimbe singură un bec, să mute mobila prin casă şi dacă se strică o priză nu îşi bagă ea degetele acolo dar ştie un electrician care e disponibil 24 din 24.

Pe termen scurt, barbatii sunt atrasi de genul asta, sunt fascinati de independenta ei. Vaiii, ce as vrea si eu asa o femeie cum esti tu! Atentie, pe termen scurt. Cu timpul insa el isi da seama ca o EA care nu cere ajutor, nu plange pentru atentie si se descurca si fara el bine merci, ii taie aura lui de „man”

Poate de aia, multe femeie independente, puternice si cu super creiere raman…independente. 

Eu mi-am invatat lectia. Si stiu ca nu mi se intimpla nimic daca din cand in cand cer o mana de ajutor. Barbatul se simte fericit, iar eu castig timp si energie pentru mine.

Iubitule, nu ajung sa iau cutia aia de pe dulap, ma ajuti tu, te rog....

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

Cu ce se vindecă dragostea?

Prima mea iubire.

Eu aveam 16, el 18. El minte brilianta, suflet sensibil, dar de un egoism feroce. Mă fascina
creierul lui de geniu dar cumva îmi dădeam seama chiar dacă eram o copila ca nu o sa fac treaba
cu el. Pentru ca era în lumea lui. Mă iubea. Atat cât pot băieții sa iubească la vârsta aia.

La un moment dat, era prin anul 2 de facultate cred, m-a anunțat ca pleacă cu 2 prieteni buni băieți în
Africa. M-a informat de expediția feciorilor cu zâmbetul pana la urechi. Fata lui plina de fericire
cind mi-a zis: o luna, îți dai seama? O aventura de o luna!!! Da, mi-am dat seama imediat ca o
sa mor instant de dor. Si-a plecat. M-am perpelit 30 de zile, mi-am făcut griji și l-am așteptat
cu febra nevestelor cărora le-au plecat barbatii la război. Mi-am făcut planuri și vise cu el. 
Rasturnam lumea la întoarcere. Dar, cind l-am revăzut fericit, bronzat și marcat de experienta
trăită ceva parca m-a trezit la realitate.

Mi-am dat seama ca nu pot sta lângă un om care-si vede de visele lui independent de mine. Si am mers mai departe. Boala dragostei trecuse brusc fără prea mari tratamente. Ceva dureri de cap au ramas, dar le tratam cu nebagare de seama.

Amorul poate fi comparat cu o boala. Care nu trece cu medicamente.  Daca-i dureroasa o 
pansează doar timpul sau tratamentele alternative, de cele mai multe ori o dragoste nou nouta. 
Asta daca mai ai nervi de incercari, după ce ieși în sânge din maladia precendentă. 

Mi-am intrebat prietenii daca dragostea este o boala si daca da, cu ce se vindeca? Iata cum vad
ei lucrurile:

Nu, cu siguranta nu e o boala. Cred ca e unul dintre simturile fara de care nu am putea trai. Lumea zice ca avem 5 simturi si un al salea spiritual. As pune si dragostea pe lista simturilor vitale. Asa simt eu!

Dragostea e ca un venin. odata intrat in inima, nu exista antidot decat... alt venin, din alt ac E boala grea, cu ameteli, fierbinteli, aiureli... dar e si frumoasa, si nu cred ca vrea cineva sa scape de ea, ever!

 In cazul meu...da. E o boala de nervi. Nu stiu sa iubesc frumos. Stiu sa iubesc
spectaculos. Eu sunt fata care sparge pahare de zid si apoi plange dupa ele. De mila lor. Ca s-au spart. Asa e si cu dragostea. Iti intra cate o aschie in talpi iar atunci cand iti ajunge in creier dai rateuri. Nu are vindecare. Ea, boala.

Ah nu, nu e o boala. E o bucurie. Nu m-as trata de asta. :)

Dragostea nu este o boala, dragostea te face sa te simti mai sănătos decat esti uneori. Dragostea celor din jurul tau te împinge sa lupți, sa speri. Iti da aripi sa creezi, sa inovezi. Iti da curaj sa încerci lucruri de care te temi si iti aduce bucuria de a împărtășii cu ceilalți fericirea ta. Uneori dragostea nu e asa, te certi cu cei din familie, omul ales si iubit iti taie aripile, te paralizează in gândire si in simțire. Eu despre asta zic ca nu e dragoste, dar cu siguranța e ceva care se vindeca.

Da, boala cronica! te vindeci cu si mai multa dragoste... 

Pai... exista psihologi care spun ca simptomele "indragostelii" seamana cu cele ale unei boli psihice in faza maniacala Partea frumoasa e ca daca e o boala, e una de care nu vrei sa te vindeci. De fapt, nici nu poti. Eu am incercat. Din fericire, a recidivat :)))

Nu stiu daca e neaparat boala, dar daca e se vindeca cu o alta dragoste. 

Cu alta "dragoste". :))) Cu ce se vindeca? Cu Sex. Clar si mult:))) Initial in scop terapeutic. Apoi for fun pt ca a fost mult mai bine decat cu celalalt:)))

Dragostea bolnava este o boala. Stiu ca suna ca un pleonasm dar este o boala de care scapi doar cu ajutorul dragostei adevarate. Depinde de starea mentala a fiecarui om, dar dragostea adevarata te elibereaza si te ajuta sa te bucuri de viata asa cum este ea. Dragostea bolnava te inchide si te distruge si iesirea depinde doar de tine.

Da, este o boala dar de ce sa o tratam?? Pai cand te doare? Trece de la sine...nu exista tratament. Daca vrei sa treaca mai repede iti aduci singur in mod constant argumente impotriva, astea se infig acolo in subconstient si la un moment dat, ele, ''argumentele'', o sa te convinga de faptul ca ''nu se mai merita''. Dar. timpul vindeca ranile. 

Concluzie. 

In dragoste e vorba, din pacate,  despre asteptari. Ne punem sperante, ne facem planuri. Și nu dragostea in sine doare ca naiba, ci momentul ala in care iti dai seama ca asteptarile tale…raman asteptari si atat. In febra amorului cuvintele o iau inainte. Nu vedem semnalele de alarma. Suntem concentrati pe declaratiile celuilalt. Te iubesc, tudoartu, nimeninuecatine si uite asa te ia boala ☺ Mai razi, mai plangi, te mai chinui, te mai bucuri e parte a procesului. Și dacă n-ai 16 ani trebuie să înțelegi și să-ți asumi că orice început are la un moment dat un sfârșit.

Fifi mică despre despărțiri

Certurile pornesc de cele mai multe ori din nimicuri. Și despărțile apar după certurile astea repetate. Sau pentru că " băiatul și-a găsit altă mireasă ". Fifi mică știe :)

Trufia omenească

Sunt momente în viață în care ai de făcut un singur lucru: sa vorbesti. La asta ma pricrp foarte bine.

Sunt momente în viață în care ai de făcut un singur lucru: sa taci.

Eu, tăcerea am invatat-o cu greu. Mi-am antrenat buzele să stea lipite. Și creierul să nu comande ceartă și țipăt. Și în timp mi-am câștigat o liniște pe care o doresc oricui.

Azi cineva m-a jignit foarte tare. M-a tratat cu o aroganță cum rar am întânit.

Dacă acum 10 ani pățeam asta, aș fi făcut o criză de nervi. Aș fi plâns. Și poate aș fi suferit zile.

Azi m-am uitat la omul respectiv și mi-a fost milă de el. Și am tăcut. Și am zâmbit. Cu înțelepciunea omului care consideră trufia un păcat suprem.

Noi să fim sănătoși că tăcerea se învață.

*Sursa foto aici.

Fifi Patent by Louboutin

" It appears you are located in Romania. Although a wonderful place, we unfortunately do not ship there just yet. How would you like to proceed? "

Cam aşa te întâmpină siteul Louboutin. Trec cu zâmbet amar peste vicisitudinile vieţii îmi zic în gând şinoivăiubim şi " proceed".

Ajung la faimoasa colectie Fifi.

Pantofii par minunaţi dar sunt mult prea decupaţi în faţă, pentru gustul meu. Dar, botinele...sunt vis. Mai puţin cele animal print care în mintea mea intră la categoria neverever. La final cizmele. Minunate.

Mi-am clătit privirea, am visat dar să nu uităm ce e important....you are located in Romania. Although a wonderful place, we unfortunately do not ship there just yet.

Asta parcă strică tot filmul, nu? Bine, mai sunt și lichiditățile care distrug vraja și tot așa...

sursa foto, aici.

Boala dragostei: GELOZIA

Am avut odată o poveste cu un domn, demnă de dramele psihologice.

Omu'  era bolnav de gelozie. In cea mai grava forma. Mă suspecta mereu, își făcea niște scenarii în cap demne de Hollywood, îmi verifica telefonul, mi-a spart cutia postala ca sa îmi ia desfășurătorul. Cauta o dovada. Era ferm convins ca îl înșel deși nu o faceam. Îmi toca nervii mărunt cu întrebare după întrebare cine e x, de ce se uita Y, aaa...nu mi-ai spus ca ai fost cu z. N-am sa uit niciodată cum ma suna în medie de 50 de ori pe zi și ma întreba: unde ești, ce faci? Ce se aude? Mereu auzea un sunet suspect, o voce de bărbat ( desigur) sau o muzica romantica ce ii indica imediat o poveste de așternut. Îmi mirosea parul când ne întâlneam convins ca am fost cu altul.

Povestea s-a încheiat spectaculos: el si-a găsit alta mult mai tânără ca mine, și muuuuult mai tânără ca el. O putea controla mai ușor. A ținut sa fie cinstit. Mi-a spus: nu mai puteam asa. Mai devreme sau mai târziu m-ai fi înșelat oricum, dacă nu m-ai înșelat deja. Ooook.

Cred ca gelozia e boala grea. Se manifesta la orice vârstă. Știu oameni care n-au fost niciodată geloși dar la un moment dat au întâlnit pe cineva în care au găsit stimulul "potrivit " care a declanșat nebunia.

Psihologii spun ca e alimentata de educatie si experienta, chiar daca nu se manifesta in stadiile timpurii ale vietii amoroase.

Exista si o gelozie normala. Freud spunea ca e mai usor sa ii atribui celuilalt infidelitatea si sa te simti ranit de ea, decat sa ti-o asumi si sa o prelucrezi.

In viață de cele mai multe ori e ca la știri. Alergi după exclusivitate. Omul de lângă tine reprezinta investitia ta emotionala, afectiva, chiar financiara nu are voie sa fie disponibil/disponibila pt ceilalti, TU vrei exclusivitate.

Mi-am intrebat prietenii și prietenele despre gelozie. Va invit sa le citiți experientele.

Daca nu e boala, e sarea si piperul intr-o relatie. Nu cred ca exista femeie care sa se planga cand iubitul ii spune ca barbatii cam intorc capul dupa ea pe strada pentru ca fusta prea scurta ii pune in evidenta picioarele. Eu am experimentat si iubitul gelos si barbatul indiferent. Langa cel din urma muream incet.

Gelozia cred ca vine din nesiguranta de sine in primul rand. Nu pot spune ca am fost victima unui partener gelos, dar am simtit si am vazut cateva episoade. Nu cred ca exista persoana care nu aiba o samanta de gelozie cat de mica, in varii ocazii. Am fost geloasa, insa doar atunci cand insinctul mi a spus ca am de ce. Si nu am dat gres niciodata.:) altfel, departe de mine acest sentiment. Eu sunt adepta ideii ca: ce nu stii nu te afecteaza. Oamenii trebuie sa fie liberi si independenti. Daca un om alege sa plece sau sa insele, o va face oricum, indiferent cat de grea e gelozia si cat de freak control e partenerul. Asadar, nu geloziei!

Gelozia e o emotie normala, dar in acelasi timp poate fi si chinuitoare, atunci cand atinge cote alarmante. Nu cred si n-am crezut niciodata ca te face ridicol sau ca ea umbreste iubirea. Cred ca in orice relatie suntem gelosi, important e cum gestionam asta in general si in particular.

Gelozia nu e bună.  Adică gelozia exagerată nu e bună.  Nu am înțeles niciodată "crizele de gelozie". Da, dacă iubești ești gelos, dar un pic, nu îi faci viața un calvar celui de lângă tine, nu il terorizezi, nu te duci după el sa-l urmărești prin boscheti când iti zice ca se duce la meci cu băieții,  nu vrei să ai parola de la mailul personal , de la mailul de serviciu, de la Facebook, nu crezi ca toti Ionii din agenda telefonului sunt de fapt Ioane sub acoperire , nu il faci de ras cand iese fara tine sa-i ceri pe rand la telefon pe prietenii cu care a ieșit ca sa-ti confirme ca e adevarat, nu devii paranoic și il suspectezi la fiecare pas. Deci NU !!!  Pana la urma totul ține de respect, de incredere si de comunicare. Si dacă se holbează toate femeile de pe stradă la barbatul de lângă mine nu pot decât sa ma bucur. Înseamnă ca sunt foarte bună daca am un asemenea bărbat lângă mine. :*

Da,am fost gelos in vreo doua randuri dar nu exagerat. In limite normale. Si am fost victima femeii geloase,in mai multe randuri...horror! Sunt unele chiar sărite rau...

Din pacate eu am fost geloasa multi ani si tarziu am inteles cat rau imi faceam mie cu asta. Dar m-am intors putin in adolescenta si am realizat ca prima mea relatie m-a modelat asa. El era un baiat foarte, foarte gelos, si cumva asa am invatat si eu. Si am transportat asta in absolut toate relatiile mele. Si acum imi pare rau. Fiindca omul care sta acum langa mine are atata incredere si e atat de linistit incat la o vreme de la inceputul povestii m-am linistit si eu. Daca si in relatia anterioara eram mereu intrebata unde plec si cu cine ma vad (cred ca toti barbatii din viata mea au depasit adesea limita), in povestea de-acum, daca lipsesc de-acasa, nu sunt sunata si nici nu sunt bombardata cu mesaje si nici nu raspund apoi unui chestionar. El pur si simplu imi da libertatea care mereu mi-a lipsit. Si privesc in oglinda si realizez ca e sanatos sa ii raspund la fel, asa ca acum am scapat de povara geloziei. Asta nu inseamna ca nu mi-as arata coltii daca ar fi cazul. ;)

Nu sunt geloasă. Cred ca e lucrul care distruge cel mai mult o relatie. Gelozia = sufocare. Si nu cred că partenerul meu e gelos. Nu am simtit pana acum.

Am si fost geloasa, mi s-au si facut scene de gelozie. Evident, mi se par mult mai enervante ale partenerului.:)) In ceea ce privește, scenele de gelozie mi se par niste momente de prostie in viata omului. Si de fiecare data aveau in spate alte frustrări, situația de care reproșam eu era... nimic, aiureli, nici eu nu credeam de fapt ca s-ar putea sa ma însele. In cazul partenerului, am vazut ca e vorba de o scânteie ca sa declanșeze cele mai absurde scene se gelozie. Asta e slăbiciunea lui, defectul daca vrei, dar scânteia e la mine. Si cred ca daca chiar iti pasa, in 95% duc cazuri tine de tine sa eviti. Daca apar scene din nimic, problema e patologica. Fugi! Femeie sau bărbat.

Aveam vreo 20 de ani cand m-a lovit sindromul "vreau si eu un barbat adevarat si o relatie adevarat". Si am primit. Mai mare cu 10 ani decat mine, 7 luni din 10 cat am fost in total impreuna, el a fost la munca pe vas de croaziera. Timp in care mi-a tocat nervii. Aia nu, aia nu, aia nu. Cine e aia, cine e ala, sigur nu ai salvat in agenda numele lui cu nume de fata? Realizam ca nu e firesc un astfel de comportament, insa la cei numai 20 de ani ai mei, am luat de buna relatia. Asta pana cand a venit acasa si fara nicio discutie in prealabil s-a mutat la mine, in garsoniera. Crize de gelozie in continuare ("ai terminat munca la 5, de ce ai ajuns la 6?"). Pana intr-o sambata seara cand mi-a spus ca vrea sa ma ia de nevasta si sa facem copii cat mai repede, caci el nu vrea sa fie strigat tataie in parc cand iese cu copilul la plimbare. Cireasa de pe tort a fost replica imediat urmatoare: nu iesi cu fetele in club in seara asta. Daca pleci, nu ma mai gasesti cand te intorci. In momentul ala am rabufnit si l-am intrebat in zeflemea "si unde pleci? la mama ta?". In alta parte n-avea unde. Am plecat in club, cand m-am intors am gasit bagajele lui facute, iar dimineata a plecat pe sustache. Nicicand nu m-am simtit mai libera, nici macar cand am plecat de la parintii mei de acasa, la facultate, parinti bineintentionati de altfel, dar tatal cu un model de crestere gen "this is Sparta!". La polul opus, 2 ani mai tarziu am intrat intr-o alta relatie... serioasa. Cu vreo 12 ani mai in varsta, m-am indragostit lulea. Din cauza unor factori economici, credeam eu, el devenise la un moment dat extrem de tensionat si distant. Eu n-am stiut sa ii dau spatiu si l-am tocat cu gelozia. Pana cand i-am gasit unul dintr-un lung sir de mailuri schimbate cu o pustoaica despre cat de mult se iubesc. De atunci mi-am jurat ca nu mai citesc vreodata vreun mesaj/email/scrisoare mai ales care apartine barbatului cu care sunt intr-o relatie. Iar de gelozie m-am lecuit definitiv si irevocabil. Desigur, vorbesc de gelozia maladiva, dusa la extrem, pentru ca eu cred ca un strop de gelozie care pune sare si piper relatiei o poate salva uneori. Uneori :)

Ah nu. Nu m-ai nimerit. Pentru mine gelozia e un sentiment de evitat. Nu am avut slava domnului parteneri gelosi patologic si nici eu nu sunt geloasa. Poate in joaca, ca sa ne tachinam. Dupa parerea mea gelozia e de doua tipuri: Aia patologica si aia cauzata de neincredere in partener. Amandoua daunatoare.

Gelozia este un sentiment provocat de nesiguranta oamenilor si de multe ori atat femeile cat si barbatii il provoaca intentionat ca sa testeze reactia sexului opus. Da, cred ca toate lumea a fost geloasa! Da am fost si sunt. Dar partenerul tau este foarte responsabil pentru sentiment respectiv. In acest moment de exemplu primesc toate semnal care ma fac sa nu am dubii despre dragostea ei asta ma afce sa fiu linsitit si sa transmit aceasta liniște catre partenerea mea, asta sa numesc "maturitatea relației". Asta sa poate schimba daca pierdem atenția in cuplu. 

Gelozia e la baza o frica, esti gelos/geloasa cand nu ai incredere in tine. Te gandesti ca va gasi pe cineva mai bun, mai frumos, mai inteligent, mai bun in pat. Si de cele mai multe ori ce gandesti aia primesti. Majoritatea persoanelor geloase sunt inselate. Iti spun din propria experienta, eu sutn o femeie fooooarte geloasa si suspicioasa... 

Gelozia este starea aceea care se naste in momentul in care te uiti in telefonul partenerului si gasesti niste mesaje in care el este cu o alta femeie la fel de drgut ca si cu tine si foloseste cuvinte de alint. Atunci simti cu sangele se opreste din circulatie, tensiunea vrea sa escaladeze Himalaya, stomacul si-a pus numele Katrina si genunchii se simt un Alizeu care se misca intr-o parte si in alta. Gelozia strica la sanatate, la frumosete si distruge relatiile. Din pacate e ca raceala. Vine cand te-astepti mai putin si trece in 7 zile cu sau fara tratament. Pana data viitoare cand iar manaci ceva rece…

Cand nu este excesiva o consider dovada de iubire, daca trece de limita o consider frustrare. Din fericire nu am avut parteneri gelosi. Da, am fost geloasa, dar cand eram imatura :)).

Gelozia este tipica oamenilor egoisti si posesivi. Egoisti fiindca nu vor sa imparta :) si posesivi fiindca au impresia ca partenerul este un bun doar al lor. Am avut iubiti gelosi, unii ma puneau in situatii absolut penibile dar am avut si iubiti care erau gelosi pe buna dreptate. Am umblat si eu cu cioara vopsita, chiar daca nu pe negru ci mai pe gri, asa. Am fost insa cu unu', extrem de gelos, care facea ca toate alea in public si m-am saturat la un moment dat si i-am dat papucii fiindca devenise bolnavicios. Eu sunt si egoista si posesiva deci clar sunt si geloasa. Si poate snoaba. In sensul ca ma scoate din sarite ideea ca ar putea sa ma faca de ras. Sa afle lumea ca s-a incurcat cu nush ce panarama. Daca m-ar insela undeva departe, fara sa stie nimeni, nu as suferi atat. Ah, si sa nu fie cu dragoste. Daca e cu dragoste, m-a terminat. Sufar ca un caine! Chiar daca nu il iubesc foarte tare.. Ma deranjeaza ideea! De altcineva mai bun decat mine. Sa nu spui acolo in articol cine sunt ca si-asa zic astia ca sunt nebuna :))))

Concluzie

Ținem la unele relații absolut prostește, cu dinții, chiar dacă trecem prin propriul chin mental.

Gelozia patologica apare atunci cand nu exista obiectul geloziei, cand reevaluezi mental elementele situatiei, riscul real si conduita si nu exista legatura cu situatia reala, totul este anticipat si crescut in mintea ta de om gelos

Si asta nu e bine. Nu e bine deloc.

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

De ce strâng oamenii lucruri?

Am colectionat la un moment dat al vietii mele…cutii. Mici, foarte mici. Le strangeam de peste tot. Ajunsesem la vreo 50. Le ingrijeam, le stergeam de praf…erau mica mea comoara. La o mutare  dintr-o casa in alta, cumva s-a ratacit fix cutia mare cu amintirile mele pretioase. Dureros moment. Atunci, de suparare am zis nu mai colectionez nimic.

Nu ai, nu pierzi, nu plangi.

Oricum, sunt fericita ca nu sunt un om atasat lucrurilor materiale. Nu am pic de afinitate pentru palpabil. Si totusi sufletul meu simtea nevoia sa colectioneze. Și am inceput sa strang clipe. Momentele in care am ajuns sa stau de vorba cu oameni pe care ravneam sa ii cunosc, seara in care la teatru l-am vazut pe Beligan prima data, intaia vizita in Portugalia si complimentele…complimentele de la oamenii importanti sufletului meu. Le tin pe toate ascunse undeva si cind sunt cu nervii jos deschid cutia amintirilor.

Am vrut sa vad daca oamenii mai strang lucruri. Si mai ales de ce strang. Nevoia de posesie e puternica, indifferent de varsta si de sex. Iata raspunsurile:

Colectia mea de canute spune totul :)) Este groaznic de greu dar nu as renunta la ele. Gandeste-te cat de greu este sa la sterg de praf :)) Nu le-am numarat niciodata dar cred ca mai am putin si ajung la 100 de bucati.

Am colectionat cand eram mic,insigne si timbre.Niciodata oameni. Imi e greu sa ma despart de lucrurile mele.

Cred ca strangem lucruri pentru ca e in firea umana. Vrei sa iti bucuri privirea si sufletul. Si cum vile si palate nu putem colectiona, strangem cani, timbre, magneti…☺

Nu colectionez, nu imi place.

Colectionez pusculite in forma de vacuta. Am vreo 50 si poarta de regula numele locurilor din care le-am cumparat sau de unde mi-au fost aduse. Prietenii imi cunosc pasiunea si daca se nimereste vreo pusculita in forma de vacuta, a mea e. Am o vacuta Barcelona, una Roma. un e NY, am si vacuta Otokumpu( e orasul din Finlanda in care sta Narcisa Suciu), am o vacă cu numele Canada…incerc sa pun in ele banuti pentru zile negre. Am adunat in prima bani de-o vacanta. Mai colectionez esarfe. Am peste 100. Pe majoritatea mi le cumpar de prin diverse locuri dar au invatat si prieteniii mei si primesc tot mai des. Am cunoscut la un moment dat un baiat mare calator, la propriu si la figurat si cu care am o intelegere: de peste tot, din toate tarile in care ajungem , ne aducem cate o esarfa. Pana acum de la el am primit vreo 30. Ti-am spus ca e mare calator. Nu m-am gandit sa renunt la ele, nu mi-ar fi greu ar nu am deocamdata niciun motiv. De-a lungul vietii am mai colectionat timbre si servetele. Nu-mi amintesc alte colectii care sa conteze…

Lucruri sau oameni ? Material sau sentimental ? Păstrat sau aruncat , lasat ? Distrus sau uitat ? Imi plac enorm lucrurile personale si le tin , am facut colecții de vinuri sau ceasuri si vinurile le am dat iar ceasurile mi-au fost furate dintr un seif.
Mi-am dat seama de 2 lucruri : ma despart foarte ușor de lucruri chiar daca au fost colecții insa cu o particularitate : sa le dau cuiva căruia ii place. Cineva căruia ii va face plăcere să-l utilizeze sau să-l consume. Cert este ca atunci cand imi place ceva il iau si imi e foarte drag de el insa daca exista un motiv bun , il dau fără nicio " durere in suflet " atâta timp cat beneficiarul il apreciază. Cu oamenii e mai greu. Nu cred ca reușesc sa scot vreodată din suflet pe cineva care mi-a fost drag !! Chiar si daca mi-a facut rau.
Înca imi mai aduc aminte de prima mea dragoste de cand aveam "13" ani. Deși nu ne-am mai văzut ever de atunci si nu as mai cunoaște-o , înca imi aduc aminte de sărutul pe obraz de despărțire. Nu , de oameni nu ma pot desparti. Sint colecțiile pe care le păstrez in suflet si le vad din cand in cand producându mi fiori. Oare se pot colecționa suflete ? Oare sint un colecționar de suflete ? 

Eu sunt ca o cotofana. Adun chestii mici si inutile. Eu vad frumusetea in cioburi. Colectionez stilouri, cesti, carti postale, plante de pe camp. Am inceput cu timbrele. Aveam vreo cinci ani cand mi-a adus mama primul clasor. Eram fascinata de timbrele rusesti ilustrate si de cele botanice din Asia. Cred ca o sa ajung o pensionara ciudata cu o casa plina de nimicuri si pisici :)) De ce crezi ca noi oameni facem asta? Pentru ca avem nevoie de frumusete. Si pentru ca posesia ei ne face fericiti...

 Nu ma atasez de lucruri, de oamenii da. Si de cele mai multe ori mi o iau in freza, sunt proasta de buna. Colectionez poze, colectionez momente, le inchid in suflet, fiecare are sertarasul lui si din cand in cand la o cafea mai trag un sertaras si ma bucur

Nu imi e greu sa ma despart de lucruri; de oameni imi era, acum imi este mai usor; a fost o vreme cand colectionam pantofi si bijuterii, dar am putut renunta la ele cand am vandut tot, fara prea mare regret. Nu pot renunta la ceasup bunicii mele, um tablou cu un portret al ei si niste cercei. Nu pot renunta la amintiri legate de oameni…

Nu am strans niciodată lucruri, pentru ca nu pun preț pe ele. Aveam o colecție de timbre prin scoala generală pentru ca era la modă. Toata lumea colecționa ceva si trebuia sa fiu si eu in trend. Dar m-am lăsat repede. Le-am donat unui adevărat colecționar. Acum strang, fara sa vreau (adică mi se lipesc de mână :)))) ) pixuri si brichete daaaar așa cum le strang, tot așa le si pierd și nu am niciodată foc sa-mi aprind țigara :))) In schimb strang pe lângă mine oameni si momente. Oameni frumoși, pozitivi, de la care am ce învăța și momente care rămân pe viață acolo la locul lor in inima mea. Mă despart greu de oameni. Nu-mi plac despărțirile. Se lasă cu plâns...

Psihologii spun ca semnele colectionatului compulsiv sunt multe:  inabilitatea de a arunca lucruri,  achizitionarea de lucruri nefolositoare sau pe care deja le are si de care nu are nevoie, pastrarea de gramezi de ziare, reviste si reclame,  tulburari de functionare in activitatile zilnice, probleme in luarea unor decizii, perfectionism,  dificultati in organizarea lucrurilor, formarea unui atasament fata de lucruri si nu fata de oameni,  restrictionarea altora sa atinga sau sa imprumute din lucrurile pe care le poseda.

Unii cercetatori cred ca aceasta afectiune este ca un continuum – unele persoane sunt considerate doar ca simpli colectionari inofensivi, pe cand altii au o forma mai severa care le pune in pericol viata. In mod tipic este considerata un subtip al tulburarii obsesiv-compulsive. De obicei are legatura cu lucrurile pe care ti le-ai dorit/nu ai avut acces in copilarie.

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

sursa foto: pinterest.

Rochiile de la Globurile de Aur. Favoritele mele.

Imi plac culorile. Din ce in ce mai mult imi place galbenul. Si femeile astea superbe indraznesc sa uite de negru. Astea-s rochiile care mi-au placut cel mai mult la Globurile de Aur de anul asta.

Mai multe foto gasiti, aici.

Lecțiile lui 2014

1. Mă bucur că știu exact cine sunt și ce vreau. Că nu mai am nevoie să ridic ochii spre tine sau spre tine  sau spre oricine ca să aflu cine mi-s eu.


2. Nimeni, dar nimeni, nu mă pune pe primul loc. Așa că m-am așezat confortabil pe prima pozitie a podiumului vieții mele. Îmi dau eu coronițe și medalii. Nu am nevoie de public și nici de juriu.


3. Dragoste cu sila nu se poate. Asta e prima vorbă. La fel nici prietenia băgată pe gît nu e treabă. Hai să vă spun direct: Prieteniile mor. Unele de la sine. 

4. Sunt oameni care nu o să recunoască  niciodată adevărurile pe care le spun. Nici măcar pe jumătate. Că doare al dracului de tare când cineva te vede așa cum ești și aleargă în jurul tău să îți arate oglinda.

5. Niciodată nu o să mai spun niciodată. Asta mi-am propus și mi-a ieșit ca la carte.

6. Mi-am făcut test IQ pentru că m-a pus cineva să-l fac. Recunosc, nu-mi trecuse prin cap. Nu mă trufesc pe cifre, vă spun doar că-s peste medie și poate de aia somnu’ nu mi-e lin, că nu înghi orice prostie sau minciună. 

7. Cât de frumoase sunt tăcerile nestânjenitoare și cât de puțini oameni se pricep la ele.

8. Am învățat să spun NU. Foarte des. E minunat. Vă invit să încercați.

9. " Fifi, tu ești optimismul, te iubesc!" mi-a spus cineva înainte de Anul Nou.  Sunt aici 24/7 pentru prietenii mei. Mereu. Și mă lupt pentru nervii și sufletele lor mai tare decât o fac ei uneori. E obositor, dar știu că eu sunt aia din agenda telefonică unde scrie: o să fie bine, e doar un moment!

10. Fifi știe! Vezi ce spui! :)

" Dumnezeu ne dă totul cu un motiv". Povestea Andreei. Viaţa după cancer

*text de Andreea Sumanu

Cancer limfatic.

Un diagnostic dur. O cumpănă pe care am primit-o cadou la 30 de ani. În mintea mea totul parcă se ruina cu fiecare investigaţie a medicilor.

Nu ştiam exact ce urmează, dar eram conştientă că nu va fi deloc uşor. Mi-am luat inima în dinţi şi am păşit pe acest drum al degradării fizice.

Am văzut cum în urma mea rămân lucruri care pentru un om sănătos par "acele chestii fireşti"! Ce poate fi mai dureros pentru o femeie? Să rămănă fără păr! Fără coafuri sofisticate. Am strâns din dinţi şi am spus: „Trec şi peste asta"! Mi-am cumpărat o perucă şi "eram ca nouă", doar urmele au rămas. Mi-am dat seama că fardurile nu rezolvă problema şi am început să accept tot ce "nemernica boală" mi-a dat.

Au trecut ore, zile, luni. Momente de cumpănă, momente de bine. Le-am trăit pe toate.

M-am întrebat: unde şi cu ce am greşit?! Nu am găsit imediat un răspuns clar, dar îmi aduc aminte că cineva îmi spunea: "Munceşti mult, plăteşti mult, te ignori, nu te iubeşti".

Nu am înţeles nici când boala m-a copleşit. Credeam că acest blestem a căzut la întâmplare. Dar, nu. A căzut fix unde trebuia! Fix în momentul în care eu m-am pierdut pe mine! Când am uitat să trăiesc şi să mă bucur că sunt aşa cum sunt! Cum să fii acceptat şi iubit dacă nu te accepţi şi nu te iubeşti pe tine însuţi? Cum?!... Crud sau nu, am acceptat. Dumnezeu ne dă totul cu un motiv.

Însă în asemenea momente, când răul te copleşeşte, apar îngerii. Sunt oameni, să ştiţi! Priviţi-i în ochi!

Îngerul meu păzitor l-a trimis pe Iulian la mine atunci când eram la pământ. Dumnezeu a decis sa ma salveze. Iar Dana mi l-a adus pe Iulian în ziua în care am ieşit de la terapie intensivă. El este bioenergoterapeut şi psihoterapeut.

Am început prin a înţelege în primul rând de la ce s-a declanşat totul. Se spune că bolile de sânge sunt bolile oamenilor trişti. Aşa e. Nu eram mulţumită de viaţa mea, de mine. Munceam ca să plătesc chirie, rate, facturi etc. Puneam mult prea mult preţ pe lucrurile materiale. Aşa că viaţa s-a gândit să-mi dea o lecţie.

Iulian a luptat alături de mine şi m-a învăţat foarte multe. Printre acestea....să iubesc şi să-i ajut pe cei din jurul meu. Aşa cum pot.

Am trecut prin grele suferinţe, e drept. Chimioterapie, efectele ei....stare de greaţă permanentă, lipsa de vlagă, săptămâni întregi petrecute pe patul de spital. Dar totul pare undeva departe acum. 

Tumora de 12 centimetri din spatele traheei a dispărut extrem de repede. După doar patru şedinţe de chimioterapie. Medicii spun că a fost o vindecare miraculoasă. Eu ştiu că a fost Dumnezeu care a lucrat prin mâinile lui Iulian. El a fost în permanenţă lângă mine. La fel şi Dana. Doi OAMENI pe care o să-i iubesc şi o să-i preţuiesc toată viaţa.

Şi nu aş mai scrie această poveste acum dacă nu era lângă mine ... MAMA! Şi-a abandonat propria viaţă ca să mi-o salveze pe a mea. A fost lângă mine clipă de clipă, iar asta mi-a dat putere să lupt.

Am învăţat lecţia. Şi asta e cel mai important. Iar cu ocazia asta am văzut cât de mulţi oameni mă iubesc. M-a copleşit apropierea colegilor mei. Fărâma din timpul lor şi gândurile de bine m-au făcut să merg mai departe. Mi-ati dat viaţă! Ma înclin!

Alo, Moş Crăciun?

În 1947 în magazinul Schwartz's Toy Store copiii găseau un telefon. Formau numarul MU8-2205 si vorbeau direct cu Mos Craciun. Ce a iesit? Aveti mai jos fotografiile din LIFE Magazine care surprind perfect bucuria copiilor, emoţiile lor şi magia momentului.

Oare ce s-ar întâmpla acum în 2014 dacă într-un mare magazin de jucării ar exista o asemenea linie telefonică?

Cred e usor să ne imaginăm :)

sursa foto: http://www.vintag.es/

Prinţesa versus zâna

- Mărie, eşti frumoasă ca o prinţesă!

- Ca o zână, mami!

- Dar prinţesele nu mai sunt la modă sau ce?

- Ba da, da zânele sunt zâne!

- Dar care-i diferenţa?

          - Eeee, zânele au magie, mami :)

De ce e gras Moș Crăciun? Copiii știu cel mai bine...

Mi-l amintesc vag. Prima dată l-am așteptat ore în șir și el a venit, a lăsat cadourile și a fugit. N-
am apucat să-l văd. Una din marile frustrări ale vieții. Apoi, mi-l amintesc de la o serbare. Țin
minte că avea barbă mare albă, mi-am zis da, e mos de-a binelea. Dar avea o căldură în ochi pe
care nu am să o uit niciodată. În timp imaginea s-a conturat mult mai clar. Și am realizat
că Moș Crăciun e gras. Simpatic, dar gras.

Am zis că poate mă lămurește Fifi mica:

- Maria, de ce Moș Crăciun e gras?
- Pentru că e vegetarian.
- Și de aia?
- Da. Mânincă doar zacuscă de fasole, terci de ovăz, cartofi prăjiți...și beau mult suc de portocale. Într-o zi a ieșit scandal pentru că a băut tot sucul de portocale de la elfi. Tot, tot, tot! Și ei s-au supărat pe Moș Crăciun și nu au mai vrut să lucreze...  

Am rămas mută. Nu mă gândisem la explicația asta. Și am hotărât să întreb și alți copii, poate, poate mă lămuresc. Iară răspunsurile lor:



Pentru ca fiecare copil il serveste cu ceva. Bomboane, cozonac. Iar el nu refuza! :))) 


Nu e gras! Dar daca ar fi gras, de ce s-ar intimpla asta? Pentru ca maninca dulciuri? Nuuu, nu 
maninca dulciuri. Tu n-ai vazut ca nu are nicio carie?


Pentru că mama lui i-a dat bomboane când era mic.


Pentru că toată ziua stă și citește scrisori de la copii și nu face sport. Și seara mănâncă numai 
prostii și bea țuică.


Pentru că...așa sunt moșii! Grași!


Mos Craciun nu e gras. Da, are o mică burta, dar el e mic.


E gras pentru că a mâncat mulți cârnați.


Pentru că mănâncă noapte să nu îl vadă nimeni, de aia e gras. Da de ce să nu îl vadă nimeni? 
păi...tu l-ai văzut pe Mos Crăciun mâncând?


Este gras pentru ca mananca sapunul tot si apoi face balonase.Si daca vrea să slăbească ce 
trebuie să facă? Trebuie sa nu mai faca nimic, doar sa doarma.


Are burta mare pentru că a mâncat mult. Da ce a mâncat? Mâncare. Multă mâncare!


Pentru că pun copiii prea multi biscuiti pe farfurie și laptic și el mânîncă de la fiecare.


***

Mulți dintre copiii întrebați au ridicat din umeri. Nu s-au gândit niciodată prea mult la înfățișarea moșului. Pentru ei nu contează cum arată EL.  Important e să primească scrisorile la timp și să îndeplinească dorințele tuturor.

Magia lui Moș Crăciun nu ține de  măsura de la haine și până la urmă poate cîn într-o zi Moș Crăciun pocnește pur si simplu din degete și își topește instant grăsimea de pe burtă. Sau lasă sania acasă și pleacă la sala de sport...pe jos :)

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

Reușita în viață. Care-i secretul ei

Vorbeam aseară cu un prieten drag care pleacă departe și pe care nu o să-l mai văd anul acesta.
Și ne făceam urări de sărbători. ·

- O sa fie un an nou bun, Fifi! O sa fie bine pentru noi, o sa vezi!
- Doamne ajută! Sper să fie așa cum spui tu.
- Uite să îți spun cum mă gândesc eu mereu: Îmi spun că o să reușesc, că o să fie bine, am gândire pozitivă și...răbdare, Fifi! Multă răbdare. Lucrurile negative se întâmplă, dar nu trebuie să ne concentrăm pe ele pentru că vor trece, trebuie să ne gândim doar la ce avem noi de făcut și o să reușim, o sa vezi.

Ne uităm cu admirație la oamenii care au reușit și ne întrebăm care e secretul succesului. De
cele mai multe ori punem totul pe seama destinului: Domne, a avut noroc. Dar să vă spun ceva:
Norocul ni-l facem singuri, de cele mai multe ori. Ține de capacitatea fiecăruia de a se adapta și
de a sesiza oportunitățile.

Am în jurul meu oameni care la 40-50 de ani și-au schimbat viața cu totul. Aveau succes în
domeniul lor, dar au decis să facă altceva. Cu totul altceva. Pentru că nu mai găseau bucurie în
ce făceau. Au luat-o de la zero și au reușit, deși cei din jur se uitau la ei ca la niște nebuni.

În spatele succesului stă motivația care de cele mai multe ori acționează ca un click. Pe unii îi
motivează banii ( visează la milioane ), alții sunt mânați în luptă de anumite întâmplări care le-
au schimbat viața. Pe unii îi trezesc alții pentru că se întâmplă pur și simplu să nu îți
autosesizezi calitățile, potențialul.

Disciplina, răbdarea, pasiunea, munca sunt marile secrete ale reușitei.

*editorial publicat pe euforia.tv

sursa foto, aici. 

Dragă Moş Crăciun. Scrisorile Mariei

- I-ai scris lui Moş Crăciun?
- Nu incă, nu e grabă.
- Cum măh nu e grabă? Mai e mai puţin de o săptămână.
- Păi n-ai spus tu că are timp să citească şi să rezolve tot?
- Păi da...dar totuşi e cam târziu. Pune mâna şi scrie, zic...

S-a închis în camera ei şi a scris. N-a durat mult şi a venit cu prima scrisoare.

- Ce-i asta, Maria?
- Scrisoarea pentru Moşu.
- Nu înţeleg nimic.
- Păi n-ai spus tu că moşu înţelege toate limbile pământului, n-ai spus tu că înţelege ce îi scriu toţi copiii? I-am scris în limba mea...
- Ba da, dar dacă tot îi scrii atât de târziu zic să îi scrii ca lumea.

A luat foaia, s-a închis iar în camera ei. De data asta a durat ceva mai mult. Iată şi a doua scrisoare.

La punctul 6 mai e un bloc de desen, dar nu m-am priceput eu să îl pozez. 
- Nu inteleg asta cu trusa de zână, Maria.
- Ce nu înţelegi, mami? Trusă cum au toate zânele cu de toate: rochie, bagheta si... magie. :)
- Aha...
- Auzi mami, când  îi dai scrisoarea să nu îi arăţi partea aia de foaie unde nu se înţelege...

Despre 2014. Cu sinceritate

Sare, piper, ardei iute, miere. Se pun toate intr-un bol mic, se piseaza, se agita si se obtine anul meu 2014. 

A fost un an in care mi-am propus foarte mult, mai mult ca niciodata si am atins cam tot ce am pus pe lista.

A fost anul in care mi-am dat seama ca traiesc prea mult in exterior si astept prea mult de la altii. Mult prea mult. Am realizat asta foarte tarziu, dar mi se pare important ca mi-am dat seama. Am "pierdut" oameni fara de care nu credeam ca pot sa merg mai departe, stalpi pentru mine. 

Am trecut peste momente incredibil de grele care mi-au aratat ca pot duce mult, foarte mult. Psihic si sufletesc. Si am invatat lectii importante. Emotional sunt mai sus ca niciodata si rabdarea mea antrenata, ambitia si munca mi-au dat satisfactii enorme.  

Am castigat oameni minunati in lista mea de prieteni, care au stiut sa se strecoare, sa ma convinga si care imi arata zi de zi ca exista dragoste si prietenie necondionate. Sentimente  reale, relatii fara interes material, in vremurile astea tulburi mi se par ceva iesit din comun. 

 - Fifi, eu țin foarte mult la tine chiar dacă tu nu mă crezi , mi-a spus un coleg drag
 -  Dar chiar nu te cred!
 - Stiu.

Si am ras amandoi, eu cu regretul că am căpătat o neîncredere care ma deranjează. 2014 e anul în care mi-am pierdut incența în relațiile cu cei din jur, nu mai cred ușor pe oricine, oricât de tare mi-ar lua ochii la început.

Cu toate astea, 2014 a fost un an extraordinar. As putea sa spun cel mai bun, dar stiu ca vine 2015 care n-am dubii ca o sa fie fabulos. 

Mi-am intrebat prietenii ce pun ei in bilant:  emotional sau material? Si dupa ce se vede ca e un an bun sau nu?

****

Amandoua, la mine nu functioneaza separat sau pe rand. E totul sau nimic. Sau fie... macar un pic din ambele. Pentru ca am avut perioade de succes material, dar nefericita si neimplinita 

emotional. Ma consolam cu sesiuni de shopping de pantofi pe care nu ii admira EL. Am avut perioade de plus emotional, ca sa ma exprim contabiliceste, dar material eram in urma. Iar  stresul ca nu imi ajungeau banii pentru chestii marunte, nu pantofi sau alte capricii, ma facea irascibila si evident ca asta se rasfrangea si asupra relatiei. Nu cred ca una functioneaza fara cealalta. Nu cred ca dragostea tine de foame, la fel cum nici banii nu aduc fericirea. Cel mult o ajuta ici colo. E nevoie de echilibru, putin din fiecare.

Pai ambele se iau in calcul. Si conteaza ce simti ca-ti rezulta cand tragi linia si aduni. Da cu plus? E bine. Da cu minus? Mai lucram, mai insistam.


A fost un an echilibrat oarecum si primul in care am inteles ca nu sunt de fier. E a dracu' de ciudata senzatia cand esti singur si alerga salvarea cu tine prin oras. Atunci am vrut sa imi fac 
bilantzul si recunosc ca nu am stiut la ce sa ma gandesc intai.


2014 a inceput bolund si s-a incheiat turbat. Am  facut de toate anul asta. Am castigat oameni noi si frumosi, am pierdut prieteni vechi, am facut bani, am cheltuit mult, am riscat , am castigat, am muncit cat nu credeam ca pot duce si-am stat in vacante cat n-am avut parte  in ultimii ani. Am iubit si am suferit, am dat si am luat, a fost un an PLIN PLIN PLIN. Asa cum au fost toti ultimii 20 de ani din viata mea. Daaar, cel mai important lucru pe care consider ca l-am facut anul acesta a fost sa incep un tratament la kinetoterapie pentru o problema pe care ma prefac de vreo 5 ani ca nu o am. Acceptarea ei si cautarea solutiilor de rezolvare ma fac sa simt ca anul acesta nu a trecut degeaba.

In mod categoric emotional, si anul a fost bun in proportia in care ai mai aprofundat din legile nescrise care fac lucrurile sa se miste in jurul nostru si noi odata cu ele.

De cativa ani emotionalul e cel mai important. Cand trece un an, iar cei apropiati sunt sanatosi inseamna ca a fost un an bun. senzatia mea e ca anul a trecut foarte foarte repede. intalnirile 
sunt importante si micile bucurii. Si daca am avut putin timp si pentru mine inseamna ca anul nu a trecut degeaba. 

Eu chiar nu fac bilanturi de astea, Pentru mine e bine daca nu sunt nenorociri mari. Ma bucur de cum a fost si il astept pe cel nou cu bucurie si incredere. 

La sfarsit de an sunt eu si cu mine si analizez daca am finalizat ce mi-am propus. Cred ca totul tine de emotional. Daca emotional sunt bine inseamna ca sunt pe drumul cel bun, ca a fost un an bun si pot sa continui in noul an ce am inceput si nu am finalizat sau nu s-a concretizat in anul care se incheie. 

Daca ma gandesc bine, e in Top 3 cei mai grei ani, emotional- am cam trecut prin toate starile, material, desi am muncit de mi-au sarit capacele, am obtinut totul mult mai greu decat in alti ani.
Nu zic ca este un an dezastruos, dar m-a incercat pe mine foarte tare, m-a epuizat. Daca nu ma intrebai, ma feream sa fac bilantul.

Eu in general merg pe ce ma marcheaza mai tare.. si recunosc ca emotionalul ma atinge de cele mai multe ori, insa mai am si ceva frivolitati de tip material girl asa ca nu pot sa le ignor:))

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

Ajutor pentru Andreea

Andreea nu a implinit inca 6 ani, e cam cat Maria mea. Si are un diagnostic greu de pronuntat: scolioza congenitala cu malformatie de coloana dorso-lombara; hemivertebra complet segmentata T12 dr.

Gabriela Cojocaru m-a rugat sa va spun de aceasta fetita. O fetita care are nevoie de bani pentru operatie.

Toate detaliile cazului le găsiți aici.

Suzete personalizate și papioane chic

Mamicool.ro chiar e cool pentru că in magazinul online pentru gravide mai găsesti si jucarii personalizate sau papioane pentru cei mai tineri domni.

Mai e atât de puțin și vine Moș Crăciun :)

Mai multe idei de cadouri, aici.

Cadouri altfel. Episodul 1

Erica Ioja e o fată talentată, artistă de meserie.

Dacă vă plac decorurile inedite vă propun să vedeți ce iese din mâinile Ericăi.

Pe Erica, o găsiti aici.

Zic sa va grabiti ca maine, poimaine e Craciunul si daca vreti un bradut sau o coronita cu dichis, ea le executa la comanda:)