Iubitule, mă ajuți, te rog?

La 30 de ani, primul meu soţ s-a îndrăgostit de o altă femeie. 

Divortul a fost un şoc pe care l-am depăşit greu. În disperarea momentului aveam senzatia ca viata mea s-a sfarsit. Nu-mi mai aduc prea multe aminte dar ceva mi-a ramas fixat in memorie: „ Stai linistita, tu o sa te descurci. Tu nu ai nevoie de mine. In 5 ani nu mi-ai cerut ajutorul niciodata. Tu poti sa faci totul. Singura. “

Mi-am dat seama in momentul ala ca are dreptate. Am vrut sa il contrazic, sa ii dau un exemplu si n-am gasit niciunul. Am realizat ca l-am castrat pe el ca barbat pentru ca in mintea mea, era cool modelul nevestei care nu atarna de pantalonii lui pentru a trai.

“ Stai liniştit, mă ocup eu. Rezolv eu, nu îţi bate capul. Nu n-am de ajutor, pot şi singură, n-am 2 ani. “

Vă sună cunoscut, desigur. Femeia care vrea, ştie şi poate să rezolve orice. Singură. Modelul şefei absolute, stăpână în orice situaţie. Poate să schimbe singură un bec, să mute mobila prin casă şi dacă se strică o priză nu îşi bagă ea degetele acolo dar ştie un electrician care e disponibil 24 din 24.

Pe termen scurt, barbatii sunt atrasi de genul asta, sunt fascinati de independenta ei. Vaiii, ce as vrea si eu asa o femeie cum esti tu! Atentie, pe termen scurt. Cu timpul insa el isi da seama ca o EA care nu cere ajutor, nu plange pentru atentie si se descurca si fara el bine merci, ii taie aura lui de „man”

Poate de aia, multe femeie independente, puternice si cu super creiere raman…independente. 

Eu mi-am invatat lectia. Si stiu ca nu mi se intimpla nimic daca din cand in cand cer o mana de ajutor. Barbatul se simte fericit, iar eu castig timp si energie pentru mine.

Iubitule, nu ajung sa iau cutia aia de pe dulap, ma ajuti tu, te rog....

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

Cu ce se vindecă dragostea?

Prima mea iubire.

Eu aveam 16, el 18. El minte brilianta, suflet sensibil, dar de un egoism feroce. Mă fascina
creierul lui de geniu dar cumva îmi dădeam seama chiar dacă eram o copila ca nu o sa fac treaba
cu el. Pentru ca era în lumea lui. Mă iubea. Atat cât pot băieții sa iubească la vârsta aia.

La un moment dat, era prin anul 2 de facultate cred, m-a anunțat ca pleacă cu 2 prieteni buni băieți în
Africa. M-a informat de expediția feciorilor cu zâmbetul pana la urechi. Fata lui plina de fericire
cind mi-a zis: o luna, îți dai seama? O aventura de o luna!!! Da, mi-am dat seama imediat ca o
sa mor instant de dor. Si-a plecat. M-am perpelit 30 de zile, mi-am făcut griji și l-am așteptat
cu febra nevestelor cărora le-au plecat barbatii la război. Mi-am făcut planuri și vise cu el. 
Rasturnam lumea la întoarcere. Dar, cind l-am revăzut fericit, bronzat și marcat de experienta
trăită ceva parca m-a trezit la realitate.

Mi-am dat seama ca nu pot sta lângă un om care-si vede de visele lui independent de mine. Si am mers mai departe. Boala dragostei trecuse brusc fără prea mari tratamente. Ceva dureri de cap au ramas, dar le tratam cu nebagare de seama.

Amorul poate fi comparat cu o boala. Care nu trece cu medicamente.  Daca-i dureroasa o 
pansează doar timpul sau tratamentele alternative, de cele mai multe ori o dragoste nou nouta. 
Asta daca mai ai nervi de incercari, după ce ieși în sânge din maladia precendentă. 

Mi-am intrebat prietenii daca dragostea este o boala si daca da, cu ce se vindeca? Iata cum vad
ei lucrurile:

Nu, cu siguranta nu e o boala. Cred ca e unul dintre simturile fara de care nu am putea trai. Lumea zice ca avem 5 simturi si un al salea spiritual. As pune si dragostea pe lista simturilor vitale. Asa simt eu!

Dragostea e ca un venin. odata intrat in inima, nu exista antidot decat... alt venin, din alt ac E boala grea, cu ameteli, fierbinteli, aiureli... dar e si frumoasa, si nu cred ca vrea cineva sa scape de ea, ever!

 In cazul meu...da. E o boala de nervi. Nu stiu sa iubesc frumos. Stiu sa iubesc
spectaculos. Eu sunt fata care sparge pahare de zid si apoi plange dupa ele. De mila lor. Ca s-au spart. Asa e si cu dragostea. Iti intra cate o aschie in talpi iar atunci cand iti ajunge in creier dai rateuri. Nu are vindecare. Ea, boala.

Ah nu, nu e o boala. E o bucurie. Nu m-as trata de asta. :)

Dragostea nu este o boala, dragostea te face sa te simti mai sănătos decat esti uneori. Dragostea celor din jurul tau te împinge sa lupți, sa speri. Iti da aripi sa creezi, sa inovezi. Iti da curaj sa încerci lucruri de care te temi si iti aduce bucuria de a împărtășii cu ceilalți fericirea ta. Uneori dragostea nu e asa, te certi cu cei din familie, omul ales si iubit iti taie aripile, te paralizează in gândire si in simțire. Eu despre asta zic ca nu e dragoste, dar cu siguranța e ceva care se vindeca.

Da, boala cronica! te vindeci cu si mai multa dragoste... 

Pai... exista psihologi care spun ca simptomele "indragostelii" seamana cu cele ale unei boli psihice in faza maniacala Partea frumoasa e ca daca e o boala, e una de care nu vrei sa te vindeci. De fapt, nici nu poti. Eu am incercat. Din fericire, a recidivat :)))

Nu stiu daca e neaparat boala, dar daca e se vindeca cu o alta dragoste. 

Cu alta "dragoste". :))) Cu ce se vindeca? Cu Sex. Clar si mult:))) Initial in scop terapeutic. Apoi for fun pt ca a fost mult mai bine decat cu celalalt:)))

Dragostea bolnava este o boala. Stiu ca suna ca un pleonasm dar este o boala de care scapi doar cu ajutorul dragostei adevarate. Depinde de starea mentala a fiecarui om, dar dragostea adevarata te elibereaza si te ajuta sa te bucuri de viata asa cum este ea. Dragostea bolnava te inchide si te distruge si iesirea depinde doar de tine.

Da, este o boala dar de ce sa o tratam?? Pai cand te doare? Trece de la sine...nu exista tratament. Daca vrei sa treaca mai repede iti aduci singur in mod constant argumente impotriva, astea se infig acolo in subconstient si la un moment dat, ele, ''argumentele'', o sa te convinga de faptul ca ''nu se mai merita''. Dar. timpul vindeca ranile. 

Concluzie. 

In dragoste e vorba, din pacate,  despre asteptari. Ne punem sperante, ne facem planuri. Și nu dragostea in sine doare ca naiba, ci momentul ala in care iti dai seama ca asteptarile tale…raman asteptari si atat. In febra amorului cuvintele o iau inainte. Nu vedem semnalele de alarma. Suntem concentrati pe declaratiile celuilalt. Te iubesc, tudoartu, nimeninuecatine si uite asa te ia boala ☺ Mai razi, mai plangi, te mai chinui, te mai bucuri e parte a procesului. Și dacă n-ai 16 ani trebuie să înțelegi și să-ți asumi că orice început are la un moment dat un sfârșit.

Boala dragostei: GELOZIA

Am avut odată o poveste cu un domn, demnă de dramele psihologice.

Omu'  era bolnav de gelozie. In cea mai grava forma. Mă suspecta mereu, își făcea niște scenarii în cap demne de Hollywood, îmi verifica telefonul, mi-a spart cutia postala ca sa îmi ia desfășurătorul. Cauta o dovada. Era ferm convins ca îl înșel deși nu o faceam. Îmi toca nervii mărunt cu întrebare după întrebare cine e x, de ce se uita Y, aaa...nu mi-ai spus ca ai fost cu z. N-am sa uit niciodată cum ma suna în medie de 50 de ori pe zi și ma întreba: unde ești, ce faci? Ce se aude? Mereu auzea un sunet suspect, o voce de bărbat ( desigur) sau o muzica romantica ce ii indica imediat o poveste de așternut. Îmi mirosea parul când ne întâlneam convins ca am fost cu altul.

Povestea s-a încheiat spectaculos: el si-a găsit alta mult mai tânără ca mine, și muuuuult mai tânără ca el. O putea controla mai ușor. A ținut sa fie cinstit. Mi-a spus: nu mai puteam asa. Mai devreme sau mai târziu m-ai fi înșelat oricum, dacă nu m-ai înșelat deja. Ooook.

Cred ca gelozia e boala grea. Se manifesta la orice vârstă. Știu oameni care n-au fost niciodată geloși dar la un moment dat au întâlnit pe cineva în care au găsit stimulul "potrivit " care a declanșat nebunia.

Psihologii spun ca e alimentata de educatie si experienta, chiar daca nu se manifesta in stadiile timpurii ale vietii amoroase.

Exista si o gelozie normala. Freud spunea ca e mai usor sa ii atribui celuilalt infidelitatea si sa te simti ranit de ea, decat sa ti-o asumi si sa o prelucrezi.

In viață de cele mai multe ori e ca la știri. Alergi după exclusivitate. Omul de lângă tine reprezinta investitia ta emotionala, afectiva, chiar financiara nu are voie sa fie disponibil/disponibila pt ceilalti, TU vrei exclusivitate.

Mi-am intrebat prietenii și prietenele despre gelozie. Va invit sa le citiți experientele.

Daca nu e boala, e sarea si piperul intr-o relatie. Nu cred ca exista femeie care sa se planga cand iubitul ii spune ca barbatii cam intorc capul dupa ea pe strada pentru ca fusta prea scurta ii pune in evidenta picioarele. Eu am experimentat si iubitul gelos si barbatul indiferent. Langa cel din urma muream incet.

Gelozia cred ca vine din nesiguranta de sine in primul rand. Nu pot spune ca am fost victima unui partener gelos, dar am simtit si am vazut cateva episoade. Nu cred ca exista persoana care nu aiba o samanta de gelozie cat de mica, in varii ocazii. Am fost geloasa, insa doar atunci cand insinctul mi a spus ca am de ce. Si nu am dat gres niciodata.:) altfel, departe de mine acest sentiment. Eu sunt adepta ideii ca: ce nu stii nu te afecteaza. Oamenii trebuie sa fie liberi si independenti. Daca un om alege sa plece sau sa insele, o va face oricum, indiferent cat de grea e gelozia si cat de freak control e partenerul. Asadar, nu geloziei!

Gelozia e o emotie normala, dar in acelasi timp poate fi si chinuitoare, atunci cand atinge cote alarmante. Nu cred si n-am crezut niciodata ca te face ridicol sau ca ea umbreste iubirea. Cred ca in orice relatie suntem gelosi, important e cum gestionam asta in general si in particular.

Gelozia nu e bună.  Adică gelozia exagerată nu e bună.  Nu am înțeles niciodată "crizele de gelozie". Da, dacă iubești ești gelos, dar un pic, nu îi faci viața un calvar celui de lângă tine, nu il terorizezi, nu te duci după el sa-l urmărești prin boscheti când iti zice ca se duce la meci cu băieții,  nu vrei să ai parola de la mailul personal , de la mailul de serviciu, de la Facebook, nu crezi ca toti Ionii din agenda telefonului sunt de fapt Ioane sub acoperire , nu il faci de ras cand iese fara tine sa-i ceri pe rand la telefon pe prietenii cu care a ieșit ca sa-ti confirme ca e adevarat, nu devii paranoic și il suspectezi la fiecare pas. Deci NU !!!  Pana la urma totul ține de respect, de incredere si de comunicare. Si dacă se holbează toate femeile de pe stradă la barbatul de lângă mine nu pot decât sa ma bucur. Înseamnă ca sunt foarte bună daca am un asemenea bărbat lângă mine. :*

Da,am fost gelos in vreo doua randuri dar nu exagerat. In limite normale. Si am fost victima femeii geloase,in mai multe randuri...horror! Sunt unele chiar sărite rau...

Din pacate eu am fost geloasa multi ani si tarziu am inteles cat rau imi faceam mie cu asta. Dar m-am intors putin in adolescenta si am realizat ca prima mea relatie m-a modelat asa. El era un baiat foarte, foarte gelos, si cumva asa am invatat si eu. Si am transportat asta in absolut toate relatiile mele. Si acum imi pare rau. Fiindca omul care sta acum langa mine are atata incredere si e atat de linistit incat la o vreme de la inceputul povestii m-am linistit si eu. Daca si in relatia anterioara eram mereu intrebata unde plec si cu cine ma vad (cred ca toti barbatii din viata mea au depasit adesea limita), in povestea de-acum, daca lipsesc de-acasa, nu sunt sunata si nici nu sunt bombardata cu mesaje si nici nu raspund apoi unui chestionar. El pur si simplu imi da libertatea care mereu mi-a lipsit. Si privesc in oglinda si realizez ca e sanatos sa ii raspund la fel, asa ca acum am scapat de povara geloziei. Asta nu inseamna ca nu mi-as arata coltii daca ar fi cazul. ;)

Nu sunt geloasă. Cred ca e lucrul care distruge cel mai mult o relatie. Gelozia = sufocare. Si nu cred că partenerul meu e gelos. Nu am simtit pana acum.

Am si fost geloasa, mi s-au si facut scene de gelozie. Evident, mi se par mult mai enervante ale partenerului.:)) In ceea ce privește, scenele de gelozie mi se par niste momente de prostie in viata omului. Si de fiecare data aveau in spate alte frustrări, situația de care reproșam eu era... nimic, aiureli, nici eu nu credeam de fapt ca s-ar putea sa ma însele. In cazul partenerului, am vazut ca e vorba de o scânteie ca sa declanșeze cele mai absurde scene se gelozie. Asta e slăbiciunea lui, defectul daca vrei, dar scânteia e la mine. Si cred ca daca chiar iti pasa, in 95% duc cazuri tine de tine sa eviti. Daca apar scene din nimic, problema e patologica. Fugi! Femeie sau bărbat.

Aveam vreo 20 de ani cand m-a lovit sindromul "vreau si eu un barbat adevarat si o relatie adevarat". Si am primit. Mai mare cu 10 ani decat mine, 7 luni din 10 cat am fost in total impreuna, el a fost la munca pe vas de croaziera. Timp in care mi-a tocat nervii. Aia nu, aia nu, aia nu. Cine e aia, cine e ala, sigur nu ai salvat in agenda numele lui cu nume de fata? Realizam ca nu e firesc un astfel de comportament, insa la cei numai 20 de ani ai mei, am luat de buna relatia. Asta pana cand a venit acasa si fara nicio discutie in prealabil s-a mutat la mine, in garsoniera. Crize de gelozie in continuare ("ai terminat munca la 5, de ce ai ajuns la 6?"). Pana intr-o sambata seara cand mi-a spus ca vrea sa ma ia de nevasta si sa facem copii cat mai repede, caci el nu vrea sa fie strigat tataie in parc cand iese cu copilul la plimbare. Cireasa de pe tort a fost replica imediat urmatoare: nu iesi cu fetele in club in seara asta. Daca pleci, nu ma mai gasesti cand te intorci. In momentul ala am rabufnit si l-am intrebat in zeflemea "si unde pleci? la mama ta?". In alta parte n-avea unde. Am plecat in club, cand m-am intors am gasit bagajele lui facute, iar dimineata a plecat pe sustache. Nicicand nu m-am simtit mai libera, nici macar cand am plecat de la parintii mei de acasa, la facultate, parinti bineintentionati de altfel, dar tatal cu un model de crestere gen "this is Sparta!". La polul opus, 2 ani mai tarziu am intrat intr-o alta relatie... serioasa. Cu vreo 12 ani mai in varsta, m-am indragostit lulea. Din cauza unor factori economici, credeam eu, el devenise la un moment dat extrem de tensionat si distant. Eu n-am stiut sa ii dau spatiu si l-am tocat cu gelozia. Pana cand i-am gasit unul dintr-un lung sir de mailuri schimbate cu o pustoaica despre cat de mult se iubesc. De atunci mi-am jurat ca nu mai citesc vreodata vreun mesaj/email/scrisoare mai ales care apartine barbatului cu care sunt intr-o relatie. Iar de gelozie m-am lecuit definitiv si irevocabil. Desigur, vorbesc de gelozia maladiva, dusa la extrem, pentru ca eu cred ca un strop de gelozie care pune sare si piper relatiei o poate salva uneori. Uneori :)

Ah nu. Nu m-ai nimerit. Pentru mine gelozia e un sentiment de evitat. Nu am avut slava domnului parteneri gelosi patologic si nici eu nu sunt geloasa. Poate in joaca, ca sa ne tachinam. Dupa parerea mea gelozia e de doua tipuri: Aia patologica si aia cauzata de neincredere in partener. Amandoua daunatoare.

Gelozia este un sentiment provocat de nesiguranta oamenilor si de multe ori atat femeile cat si barbatii il provoaca intentionat ca sa testeze reactia sexului opus. Da, cred ca toate lumea a fost geloasa! Da am fost si sunt. Dar partenerul tau este foarte responsabil pentru sentiment respectiv. In acest moment de exemplu primesc toate semnal care ma fac sa nu am dubii despre dragostea ei asta ma afce sa fiu linsitit si sa transmit aceasta liniște catre partenerea mea, asta sa numesc "maturitatea relației". Asta sa poate schimba daca pierdem atenția in cuplu. 

Gelozia e la baza o frica, esti gelos/geloasa cand nu ai incredere in tine. Te gandesti ca va gasi pe cineva mai bun, mai frumos, mai inteligent, mai bun in pat. Si de cele mai multe ori ce gandesti aia primesti. Majoritatea persoanelor geloase sunt inselate. Iti spun din propria experienta, eu sutn o femeie fooooarte geloasa si suspicioasa... 

Gelozia este starea aceea care se naste in momentul in care te uiti in telefonul partenerului si gasesti niste mesaje in care el este cu o alta femeie la fel de drgut ca si cu tine si foloseste cuvinte de alint. Atunci simti cu sangele se opreste din circulatie, tensiunea vrea sa escaladeze Himalaya, stomacul si-a pus numele Katrina si genunchii se simt un Alizeu care se misca intr-o parte si in alta. Gelozia strica la sanatate, la frumosete si distruge relatiile. Din pacate e ca raceala. Vine cand te-astepti mai putin si trece in 7 zile cu sau fara tratament. Pana data viitoare cand iar manaci ceva rece…

Cand nu este excesiva o consider dovada de iubire, daca trece de limita o consider frustrare. Din fericire nu am avut parteneri gelosi. Da, am fost geloasa, dar cand eram imatura :)).

Gelozia este tipica oamenilor egoisti si posesivi. Egoisti fiindca nu vor sa imparta :) si posesivi fiindca au impresia ca partenerul este un bun doar al lor. Am avut iubiti gelosi, unii ma puneau in situatii absolut penibile dar am avut si iubiti care erau gelosi pe buna dreptate. Am umblat si eu cu cioara vopsita, chiar daca nu pe negru ci mai pe gri, asa. Am fost insa cu unu', extrem de gelos, care facea ca toate alea in public si m-am saturat la un moment dat si i-am dat papucii fiindca devenise bolnavicios. Eu sunt si egoista si posesiva deci clar sunt si geloasa. Si poate snoaba. In sensul ca ma scoate din sarite ideea ca ar putea sa ma faca de ras. Sa afle lumea ca s-a incurcat cu nush ce panarama. Daca m-ar insela undeva departe, fara sa stie nimeni, nu as suferi atat. Ah, si sa nu fie cu dragoste. Daca e cu dragoste, m-a terminat. Sufar ca un caine! Chiar daca nu il iubesc foarte tare.. Ma deranjeaza ideea! De altcineva mai bun decat mine. Sa nu spui acolo in articol cine sunt ca si-asa zic astia ca sunt nebuna :))))

Concluzie

Ținem la unele relații absolut prostește, cu dinții, chiar dacă trecem prin propriul chin mental.

Gelozia patologica apare atunci cand nu exista obiectul geloziei, cand reevaluezi mental elementele situatiei, riscul real si conduita si nu exista legatura cu situatia reala, totul este anticipat si crescut in mintea ta de om gelos

Si asta nu e bine. Nu e bine deloc.

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

De ce strâng oamenii lucruri?

Am colectionat la un moment dat al vietii mele…cutii. Mici, foarte mici. Le strangeam de peste tot. Ajunsesem la vreo 50. Le ingrijeam, le stergeam de praf…erau mica mea comoara. La o mutare  dintr-o casa in alta, cumva s-a ratacit fix cutia mare cu amintirile mele pretioase. Dureros moment. Atunci, de suparare am zis nu mai colectionez nimic.

Nu ai, nu pierzi, nu plangi.

Oricum, sunt fericita ca nu sunt un om atasat lucrurilor materiale. Nu am pic de afinitate pentru palpabil. Si totusi sufletul meu simtea nevoia sa colectioneze. Și am inceput sa strang clipe. Momentele in care am ajuns sa stau de vorba cu oameni pe care ravneam sa ii cunosc, seara in care la teatru l-am vazut pe Beligan prima data, intaia vizita in Portugalia si complimentele…complimentele de la oamenii importanti sufletului meu. Le tin pe toate ascunse undeva si cind sunt cu nervii jos deschid cutia amintirilor.

Am vrut sa vad daca oamenii mai strang lucruri. Si mai ales de ce strang. Nevoia de posesie e puternica, indifferent de varsta si de sex. Iata raspunsurile:

Colectia mea de canute spune totul :)) Este groaznic de greu dar nu as renunta la ele. Gandeste-te cat de greu este sa la sterg de praf :)) Nu le-am numarat niciodata dar cred ca mai am putin si ajung la 100 de bucati.

Am colectionat cand eram mic,insigne si timbre.Niciodata oameni. Imi e greu sa ma despart de lucrurile mele.

Cred ca strangem lucruri pentru ca e in firea umana. Vrei sa iti bucuri privirea si sufletul. Si cum vile si palate nu putem colectiona, strangem cani, timbre, magneti…☺

Nu colectionez, nu imi place.

Colectionez pusculite in forma de vacuta. Am vreo 50 si poarta de regula numele locurilor din care le-am cumparat sau de unde mi-au fost aduse. Prietenii imi cunosc pasiunea si daca se nimereste vreo pusculita in forma de vacuta, a mea e. Am o vacuta Barcelona, una Roma. un e NY, am si vacuta Otokumpu( e orasul din Finlanda in care sta Narcisa Suciu), am o vacă cu numele Canada…incerc sa pun in ele banuti pentru zile negre. Am adunat in prima bani de-o vacanta. Mai colectionez esarfe. Am peste 100. Pe majoritatea mi le cumpar de prin diverse locuri dar au invatat si prieteniii mei si primesc tot mai des. Am cunoscut la un moment dat un baiat mare calator, la propriu si la figurat si cu care am o intelegere: de peste tot, din toate tarile in care ajungem , ne aducem cate o esarfa. Pana acum de la el am primit vreo 30. Ti-am spus ca e mare calator. Nu m-am gandit sa renunt la ele, nu mi-ar fi greu ar nu am deocamdata niciun motiv. De-a lungul vietii am mai colectionat timbre si servetele. Nu-mi amintesc alte colectii care sa conteze…

Lucruri sau oameni ? Material sau sentimental ? Păstrat sau aruncat , lasat ? Distrus sau uitat ? Imi plac enorm lucrurile personale si le tin , am facut colecții de vinuri sau ceasuri si vinurile le am dat iar ceasurile mi-au fost furate dintr un seif.
Mi-am dat seama de 2 lucruri : ma despart foarte ușor de lucruri chiar daca au fost colecții insa cu o particularitate : sa le dau cuiva căruia ii place. Cineva căruia ii va face plăcere să-l utilizeze sau să-l consume. Cert este ca atunci cand imi place ceva il iau si imi e foarte drag de el insa daca exista un motiv bun , il dau fără nicio " durere in suflet " atâta timp cat beneficiarul il apreciază. Cu oamenii e mai greu. Nu cred ca reușesc sa scot vreodată din suflet pe cineva care mi-a fost drag !! Chiar si daca mi-a facut rau.
Înca imi mai aduc aminte de prima mea dragoste de cand aveam "13" ani. Deși nu ne-am mai văzut ever de atunci si nu as mai cunoaște-o , înca imi aduc aminte de sărutul pe obraz de despărțire. Nu , de oameni nu ma pot desparti. Sint colecțiile pe care le păstrez in suflet si le vad din cand in cand producându mi fiori. Oare se pot colecționa suflete ? Oare sint un colecționar de suflete ? 

Eu sunt ca o cotofana. Adun chestii mici si inutile. Eu vad frumusetea in cioburi. Colectionez stilouri, cesti, carti postale, plante de pe camp. Am inceput cu timbrele. Aveam vreo cinci ani cand mi-a adus mama primul clasor. Eram fascinata de timbrele rusesti ilustrate si de cele botanice din Asia. Cred ca o sa ajung o pensionara ciudata cu o casa plina de nimicuri si pisici :)) De ce crezi ca noi oameni facem asta? Pentru ca avem nevoie de frumusete. Si pentru ca posesia ei ne face fericiti...

 Nu ma atasez de lucruri, de oamenii da. Si de cele mai multe ori mi o iau in freza, sunt proasta de buna. Colectionez poze, colectionez momente, le inchid in suflet, fiecare are sertarasul lui si din cand in cand la o cafea mai trag un sertaras si ma bucur

Nu imi e greu sa ma despart de lucruri; de oameni imi era, acum imi este mai usor; a fost o vreme cand colectionam pantofi si bijuterii, dar am putut renunta la ele cand am vandut tot, fara prea mare regret. Nu pot renunta la ceasup bunicii mele, um tablou cu un portret al ei si niste cercei. Nu pot renunta la amintiri legate de oameni…

Nu am strans niciodată lucruri, pentru ca nu pun preț pe ele. Aveam o colecție de timbre prin scoala generală pentru ca era la modă. Toata lumea colecționa ceva si trebuia sa fiu si eu in trend. Dar m-am lăsat repede. Le-am donat unui adevărat colecționar. Acum strang, fara sa vreau (adică mi se lipesc de mână :)))) ) pixuri si brichete daaaar așa cum le strang, tot așa le si pierd și nu am niciodată foc sa-mi aprind țigara :))) In schimb strang pe lângă mine oameni si momente. Oameni frumoși, pozitivi, de la care am ce învăța și momente care rămân pe viață acolo la locul lor in inima mea. Mă despart greu de oameni. Nu-mi plac despărțirile. Se lasă cu plâns...

Psihologii spun ca semnele colectionatului compulsiv sunt multe:  inabilitatea de a arunca lucruri,  achizitionarea de lucruri nefolositoare sau pe care deja le are si de care nu are nevoie, pastrarea de gramezi de ziare, reviste si reclame,  tulburari de functionare in activitatile zilnice, probleme in luarea unor decizii, perfectionism,  dificultati in organizarea lucrurilor, formarea unui atasament fata de lucruri si nu fata de oameni,  restrictionarea altora sa atinga sau sa imprumute din lucrurile pe care le poseda.

Unii cercetatori cred ca aceasta afectiune este ca un continuum – unele persoane sunt considerate doar ca simpli colectionari inofensivi, pe cand altii au o forma mai severa care le pune in pericol viata. In mod tipic este considerata un subtip al tulburarii obsesiv-compulsive. De obicei are legatura cu lucrurile pe care ti le-ai dorit/nu ai avut acces in copilarie.

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

sursa foto: pinterest.

Despre 2014. Cu sinceritate

Sare, piper, ardei iute, miere. Se pun toate intr-un bol mic, se piseaza, se agita si se obtine anul meu 2014. 

A fost un an in care mi-am propus foarte mult, mai mult ca niciodata si am atins cam tot ce am pus pe lista.

A fost anul in care mi-am dat seama ca traiesc prea mult in exterior si astept prea mult de la altii. Mult prea mult. Am realizat asta foarte tarziu, dar mi se pare important ca mi-am dat seama. Am "pierdut" oameni fara de care nu credeam ca pot sa merg mai departe, stalpi pentru mine. 

Am trecut peste momente incredibil de grele care mi-au aratat ca pot duce mult, foarte mult. Psihic si sufletesc. Si am invatat lectii importante. Emotional sunt mai sus ca niciodata si rabdarea mea antrenata, ambitia si munca mi-au dat satisfactii enorme.  

Am castigat oameni minunati in lista mea de prieteni, care au stiut sa se strecoare, sa ma convinga si care imi arata zi de zi ca exista dragoste si prietenie necondionate. Sentimente  reale, relatii fara interes material, in vremurile astea tulburi mi se par ceva iesit din comun. 

 - Fifi, eu țin foarte mult la tine chiar dacă tu nu mă crezi , mi-a spus un coleg drag
 -  Dar chiar nu te cred!
 - Stiu.

Si am ras amandoi, eu cu regretul că am căpătat o neîncredere care ma deranjează. 2014 e anul în care mi-am pierdut incența în relațiile cu cei din jur, nu mai cred ușor pe oricine, oricât de tare mi-ar lua ochii la început.

Cu toate astea, 2014 a fost un an extraordinar. As putea sa spun cel mai bun, dar stiu ca vine 2015 care n-am dubii ca o sa fie fabulos. 

Mi-am intrebat prietenii ce pun ei in bilant:  emotional sau material? Si dupa ce se vede ca e un an bun sau nu?

****

Amandoua, la mine nu functioneaza separat sau pe rand. E totul sau nimic. Sau fie... macar un pic din ambele. Pentru ca am avut perioade de succes material, dar nefericita si neimplinita 

emotional. Ma consolam cu sesiuni de shopping de pantofi pe care nu ii admira EL. Am avut perioade de plus emotional, ca sa ma exprim contabiliceste, dar material eram in urma. Iar  stresul ca nu imi ajungeau banii pentru chestii marunte, nu pantofi sau alte capricii, ma facea irascibila si evident ca asta se rasfrangea si asupra relatiei. Nu cred ca una functioneaza fara cealalta. Nu cred ca dragostea tine de foame, la fel cum nici banii nu aduc fericirea. Cel mult o ajuta ici colo. E nevoie de echilibru, putin din fiecare.

Pai ambele se iau in calcul. Si conteaza ce simti ca-ti rezulta cand tragi linia si aduni. Da cu plus? E bine. Da cu minus? Mai lucram, mai insistam.


A fost un an echilibrat oarecum si primul in care am inteles ca nu sunt de fier. E a dracu' de ciudata senzatia cand esti singur si alerga salvarea cu tine prin oras. Atunci am vrut sa imi fac 
bilantzul si recunosc ca nu am stiut la ce sa ma gandesc intai.


2014 a inceput bolund si s-a incheiat turbat. Am  facut de toate anul asta. Am castigat oameni noi si frumosi, am pierdut prieteni vechi, am facut bani, am cheltuit mult, am riscat , am castigat, am muncit cat nu credeam ca pot duce si-am stat in vacante cat n-am avut parte  in ultimii ani. Am iubit si am suferit, am dat si am luat, a fost un an PLIN PLIN PLIN. Asa cum au fost toti ultimii 20 de ani din viata mea. Daaar, cel mai important lucru pe care consider ca l-am facut anul acesta a fost sa incep un tratament la kinetoterapie pentru o problema pe care ma prefac de vreo 5 ani ca nu o am. Acceptarea ei si cautarea solutiilor de rezolvare ma fac sa simt ca anul acesta nu a trecut degeaba.

In mod categoric emotional, si anul a fost bun in proportia in care ai mai aprofundat din legile nescrise care fac lucrurile sa se miste in jurul nostru si noi odata cu ele.

De cativa ani emotionalul e cel mai important. Cand trece un an, iar cei apropiati sunt sanatosi inseamna ca a fost un an bun. senzatia mea e ca anul a trecut foarte foarte repede. intalnirile 
sunt importante si micile bucurii. Si daca am avut putin timp si pentru mine inseamna ca anul nu a trecut degeaba. 

Eu chiar nu fac bilanturi de astea, Pentru mine e bine daca nu sunt nenorociri mari. Ma bucur de cum a fost si il astept pe cel nou cu bucurie si incredere. 

La sfarsit de an sunt eu si cu mine si analizez daca am finalizat ce mi-am propus. Cred ca totul tine de emotional. Daca emotional sunt bine inseamna ca sunt pe drumul cel bun, ca a fost un an bun si pot sa continui in noul an ce am inceput si nu am finalizat sau nu s-a concretizat in anul care se incheie. 

Daca ma gandesc bine, e in Top 3 cei mai grei ani, emotional- am cam trecut prin toate starile, material, desi am muncit de mi-au sarit capacele, am obtinut totul mult mai greu decat in alti ani.
Nu zic ca este un an dezastruos, dar m-a incercat pe mine foarte tare, m-a epuizat. Daca nu ma intrebai, ma feream sa fac bilantul.

Eu in general merg pe ce ma marcheaza mai tare.. si recunosc ca emotionalul ma atinge de cele mai multe ori, insa mai am si ceva frivolitati de tip material girl asa ca nu pot sa le ignor:))

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

Prima întâlnire. Amintiri de neuitat

Prima întîlnire. De obicei, în zilele noastre vine după ore de vorbit la telefon. Nu se mai poartă întîlnirile aranjate. Facebookul e câmp de luptă și finala se dispută în viața reală. De multe ori se lasă cu dureri de cap, dacă nu cu tăceri.

Dacă ar fi să îmi amintesc o primă întâlnire...nu știu dacă a fost funny. Aveam emoții și eu când am emoții îmi transpiră palmele foarte tare. Se instalase un zâmbet larg, ușor înghețat și butonul de volum era pe off. ( foarte ciudat pentru cineva care vorbeste foarte, foarte mult ). Domnul părea stăpân pe sine, eu eram fermecată doar că nu îmi prea ieșeau cuvintele. Mă uitam la el, vrăjită și zâmbeam. El ( convins că eu joc teatru, a mărturisit mai târziu) zâmbea înapoi și mă tot întreba: Și ce faci tu, Fifi? Zi ceva. Și eu tăceam în continuare, sufocată de emoții și de privirile oamenilor din cafenea, aveam senzația că toată lumea se uită la mine, ceea ce desigur, nu era adevărat. A fost de neuitat. Nici azi nu îmi vine să cred că nu mi-am vărsat cafeaua pe mine, pe el sau nu am ars pe cineva cu țigara.

Povesti frumoase cu prima intâlnire aveți mai jos. Unele de râs, altele de lăcrimat. :)

Cea mai frumoasa...inca o astept.  Cea mai funny? Cunoscusem o tipa pe facebook si imi placea mult si am invitat-o la o cafea. Si m-a refuzat. M_a intrigat refuzul ei dar am zis ca poate m-am grabit. Si am insistat. Pina la urma a acceptat asa cu juma de gura sa ne vedem dar nu unde am vrut eu, a zis ca ea vrea intr-o anume cafenea. Am zis ok. In seara respectiva am avut emotii. Ciudat, am aproape 40 de ani. M-am dus la intilnire, am vrut sa ii cumpar flori si apoi m-am gandit ca ea e foarte ironica si directa si daca nu o sa ii placa florile o sa imi dea cu ele in cap. Si i-am luat o cutie cu bomboane raffaelo. Am ajuns cu 10 minute inainte mi-am luat un espresso si am asteptat. Si am asteptat. Aproape 2 ore. I-am scris pe facebook ce faci si ea mi-a raspuns imediat ca e foarte obosita si se chinuie sa doarma si to ii suna telefonul. Deci nu mai vii? Unde sa vin: Stii aveam o intilnire....uitase complet!!!! asa frumos si-a cerut scuze ca am iertat-o pe loc. Reprogramam!!! Iarta-ma....Foarte funny e ca desi au trecut niste luni bune, ea evită să ne vedem  Oare de ce, fifi?

Blind date. Eu , 27 de ani, superba, machiata, bine pusa in valoare, echipata ca o diva, 50 kg si 1,80, pe tocuri de 10. El, o poza de profil de Hi5 naucitoare, un barbat misto-misto, antreprenor in domeniul IT. Ne-am intalnit in fata magazinului Eva si nici eu, nici el,  nu stiam cum sa ne aruncam mai repede in tufe. Eu ii spusesem ca am 1,52,el replicase repede ca ii plac minionele. Dar n-a precizat ca n-are mai mult de 1,65. Nici ca in realitate e mult mai plinut si are dioptrii serioase. In plus,venise la intalnire-n hanorac si in blugi. Cred ca si o intalnire cu Prince era mai reusita. Cel mai tare m-a amuzat pasul lui saltat, pana la Galleron,unde am baut o cafea, ca sa nu observe lumea diferenta penibila de inaltime si tinuta.


Cea mai frumoasa intilnire, dar si foarte funny a fost cind ea a venit la intilnire frumoasa, simpla, , nemachiata si mi-a zis: Asta-s eu. Puteam sa ma urc pe tocuri, sa ma boiesc de nerecunoscut. Zic sa te uiti bine la mine ca eu asta sunt. Take it or leave it. Am ramas masca. Si am luat-o...de nevasta dupa 1 an, suntem impreuna de 12 :)))))

Culmea, cea mai interesantă primă întâlnire a fost în parcarea unui magazin. Nu ştiu de ce, dar acolo am stabilit să ne vedem după săptămâni întregi în care am vorbit doar la telefon. Am mers la întâlnire cu planurile făcute dinainte, fiind sigură că nu vor ieşi scântei, dar eram oarecum datoare să fac pasul ăsta după facturile de telefon imense plătite. Doar că planul B, adică telefonul primit de la o prietenă care mă ajuta să scap de un individ anost, a picat în secunda în care a coborât din maşină. Acele patru-cinci secunde în care a ajuns la maşina mea au fost o eternitate. Îl vedeam în slow motion, îi studiam fiecare mişcare şi fiecare centimetru de piele. Am simţit că m-a lovit ceva şi din momentul ăla am încetat să mai gândesc. Evident că nu am rămas în parcare, deşi nu ar fi fost o idee proastă. Poate aşa nu aş fi vărsat un fresh de portocale pe tricoul meu alb sau nu m-aş fi înecat cu un os de peşte. Cu toate astea, a fost începutul unei frumoase relaţii.

Odata, in liceu, prima intalnire a fost de Inviere la Biserica. Chipurile n-aveam cu cine sa merg sa iau lumina! Pai se poate? Sa ramana fata neluminata??... :))

Prima intalnire cea mai funny si frumoasa a fost cu prietenul meu. First date bad movie choice am iesit la jumatate si am mers in pub la bere. Second date eu gatesc invitatie la dinner. Mancarea 1. Not ready. 2 bucataria dezastru.3 a trebuit sa preia el controlul sa mancam si noi totusi ceva :)) bine totul a trecut usor cu putin vin  insa si in ziua de azi radem de cele mai awkward funny amintiri si care nu cred ca o sa le uitam vreodata.

Ne-am cunoscut la job acum 7 ani, eu ma angajasem recent. Eram niste copii, aveam amandoi 21 de ani. Colegii au organizat o iesire de-un weekend la mare, cu trenul. Era prima noastra iesire oficiala, dupa 2 saptamani de tatonari. Drumul s-a transformat intr-un calvar pentru toti calatorii, mai putin pentru noi. Ne-am tinut de mana si am adormit unul in bratele celuilalt. A fost frumos, inocent, pur, desi in vagoanele CFR nu aveai cum sa arati si sa fii in the best shape. Dupa 8 ore de mers, ne-am cazat in Costinesti, iar seara ne-am recuperat "prima intalnire". Ne-am pus cele mai bune haine. Tin minte si acum ca topul meu era cu vedere la buric. El purta o camasa de un roz discret. E un fashionist, ca si mine  Apoi am comandat papanasi si am baut vin alb sec. Restul e istorie :)

Cea mai frumoasa intilnire a fost cu un strain, nu cu un roman. Mi-l trimisese seful meu de atunci pe cap, uitase sa isi printeze o prezentare, pt o mega-conferinta,la care avea primul cuvantul, trebuia sa preia presedintia unei asociatii internationale. Am mers cateva etaje cu liftul. Si ardea cu noi in el. Asa flama nu cred sa fi trait niciunul niciodata. Dupa, a ars Teatrul- National, ca ne-am sarutat undeva pe o straduta,prin spate. Eu,cu mainile in buzunare, simtind ca se surpa pamantul....

Pe cea mai frumoasă încă  nu am trăit o. Cea mai funny e de departe întâlnirea în care băiatul m-a invitat la un ceai și mi-a "ghicit "în IPHONE. M-a întrebat data și locul nașterii și mi-a făcut astrograma .Mi-a spus că într-o altă viață am fost o vrăjitoare care a exploatat sexual și financiar bărbați din taur și scorpion și acum îmi dau bătăi de cap bărbați din aceste zodii. Domnul era scorpion dar din cum nu s-a legat nimic cu el, e clar că nu-l exploatasem viața anterioară. Eu cred în continuare că e o simplă coincidență că bărbații importanți din viața mea au fost fie taur fie scorpioni.

Hmm... prima intalnire cu barbatul cu care m-am logodit a fost si funny, privind acum in urma, pentru ca eram amandoi foarte stangaci.  Si sincer, nu credeam ca dupa intalnirea aceea vor urma 11 ani impreuna si perspectiva unei familii. Deci, eu cred ca, funny sau nu, frumoasa ori ba, important e ce urmeaza sau.... daca mai urmeaza ceva dupa acea intalnire.

Prima intalnire cu PRIMUL iubit :
Era prima vacanță de vara din liceu. Terminasem clasa a 9 a si am plecat in stațiune la Slanic Prahova cu verișoara mea, Mihaela. Cea mai mare atracție din stațiune era strandul unde se strangeau toti tinerii la distracție.  Împreună cu câțiva prieteni si cu Mihaela am ajuns la plaja. Imediat au apărut la orizont doi tineri, exact așa cum visasem amândouă.  Am stabilit: cel brunet e al meu iar al Mihaelei cel șaten.  Nu am avut curaj sa intram in vorbă cu ei , dar nici ei nu au făcut nici o miscare. Ne-am mulțumit cu privirile insistente reciproce. Am ținut-o asa pana la sfârșitul zilei si am plecat acasa cu speranța ca ii vom întâlni seara in club. Seara ne-am dichisit ca și cum aveam întâlnire si am plecat spre club. Ne așteptau pe scari la intrare.  Aveam fluturi in stomac. Dar nici o miscare. Am intrat in club si așteptam cuminți sa inceapa vreun blues, poate totuși ne invită la dans.  Incepe Mariah Carey - "Without you". Apare instant brunetul din mulțime (al meu adica) si se îndreaptă spre noi. Inima incepe sa-mi bata tare si ii dau coate Mihaelei. Ajunge langa noi si, surpriza , o invita pe Mihaela :)))) Desi imi picase fața, nu am apucat sa reacționez pentru, a apărut imediat satenul care m-a invitat la dans. Așadar,  alegerea lor fusese fix invers. Cu toate astea, dupa ce ne-am cunoscut mai bine am decis ca ne potriveam mai bine in formula lor, iar el a fost chiar PRIMA mea iubire.

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

Viața merge mai departe. Fără dubii

Un simplu salut pornește totul.

Privirea lui are o singură oglindă: privirea ta.

Zâmbetul lui are un singur destinatar și știi că ai exclusivitatea buzelor lui.

Te trezești dimineața. Te sun băncile că n-ai plătit ratele sau ai telefonul plin de sms.uri de la șeful tău că nu ai respectat deadlineul. Dar din bucătărie vine un miros de cafea. Pentru ca EL e acolo cu tine. Și dacă-i plecat ți-a lăsat un post it pe frigider. Zice ceva de planuri tinerești și rușinoase.

Zilele trec cu bucurie și repeziciune. Nu le simți pentru că ți-e prea foame de el, de dragoste, de ce aveți voi și nu mai are nimeni pe lumea asta.

Relația voastră urcă spectaculos, nebunește. Zi de zi ți se pare că l-ai prins pe Dumnezeu de picior.

Și vine o zi când începe coborîrea din nori.  Acea zi când nu se mai uită în ochii tăi, nici tu în ochii lui.  Te trezești pe Pământ, direct între reproșurile prietenilor neglijați și realitatea care te biciuie in fata.

Vrei înapoi în norul vostru dar nu mai merge pentru că lucrurile au început să se strice.

Începi să îți dai seama că el nu era prințul din poveste. Simultan, el realizează că nici tu nu ești prințesa din castel.

Trezirea la realitate e groaznică: în mintea și sufletul tău sună ca și cum scapi pe gresie o oală în miez de noapte . Acel sunet care trezește tot blocul.

Vă mai luptați un timp. Poate, poate...

Apoi în foarte puține cazuri rămâneți prieteni. De ce puține? Pentru că după o dragoste mare puțini sunt oamenii care au capacitatea să convertească totul în prietenie. Mult prea putini. Iti trebuie un IQ maxim emotional. Pentru că asta e cel mai complicat: să îți controlezi emoțiile.

Un lucru e cert: sunt iubiri care dureaza o viata. Oameni pentru care o sa ai o tandrete a gandului. Pentru totdeauna. Raman pe speed dial in telefon si in suflet.

Dar: viața merge mai departe. Fără dubii.


ps. Daca nu sunteti lamuriti cititi povestea despartirilor spusa de Cristina. E minunata :)
http://bazavan.ro/2014/07/intilniri-nepretuite-part-7-despartirile/

Lecții de la copiii noștri: te iubesc si te iert, orice îmi faci!

Ne batem capul cu educatia lor. Sa ii invatam bine. Sa ii crestem drept si frumos. Dar sunt momente cind copiii ne depasesc si ne dau ei lectii.


Ieri am avut o discutie mai aprinsa cu mama. Fie-mea a asistat. Dupa ce apele s-au calmat o intreb:


Ai vazut ce tare m-am certat cu mia?
Offf. Am vazut, mami.
Si ce parere ai?
Eu?
Da, tu ca ai asistat la toata discutia.
Eu nu ma bag, mami. E cearta voastra nu a mea. Dar...si a tacut.
Dar, ce?
Dar parca totusi nu e frumos sa te certi cu mama ta, nu crezi?




Ce poti sa replici la asa ceva? Pui capul jos si te gandesti: copilul meu e mai intelept ca mine. Cel putin in anumite situatii. Fie-mea e poreclita Fifi mica. Seamana cu mine. Foarte mult. Are zvapaiala mea si curiozitatile mele. Vorbeste enorm. Dar e mai calma si mai rezervata. Ceea ce e bine. E semi aroganta, nu cauta compania oamenilor cu orice pret. Are momente in care spune: Vreau sa fiu putin singura. Si se joaca sau citeste inchisa in camera ei. La 5 ani jumate sa ai nevoie de timpul tau...mi se pare foarte smart. Inteligenta emotionala as spune, la mare cautare azi.


Am invatat de la ea sa am mai multa rabdare, sa tac, sa ascult si....sa nu ies din casa nerujata. :))))




Mi-am intrebat prietenii ce lectii au primit de la copiii lor. Iata emotionantele raspunsuri:


Sa ma pretuiesc. Datorita ei am invatat ca sunt foarte importanta. Ca trebuie sa am grija de mine si ca nu imi permit sa-mi bat joc de timpul si de sanatatea mea. Am invatat ca exista dragoste neconditionata si ca poti sa ierti orice. Am invatat sa iubesc pur si simplu si sa ma bucur pentru ceilalti. Am invatat sa refuz si am invatat ca " incercarea moarte n-are"


Cea a rabdarii si a iubirii neconditionate.Si dincolo de vorbit din carti, lectia suprema a fost intr-un moment de pedeapsa pe nedrept, pentru ca incerca sa imi atraga atentia, facand doar ce nu trebuie, intr-un moment delicat pentru mine, el mi-a spus: te iubesc si te iert, orice imi faci!


Când gemenii mei aveau 1 an, am început sa-i învăț sa meargă, cum învață toți copii. Ii ricam in picioare si ii lasam sa facă pasi pana la pat. Razvan era mai ambițios și mergea incet, incet. Dar Calin nu voia deloc sa meargă. I se părea foarte distractiv dar nu făcea nici un pas. Până intr-o zi, când Razvan, după ce exersase destul s-a ridicat singur si a inceput sa meargă. In secunda doi, s-a ridicat si Calin si a mers si el. Atunci pe loc. Pe modelul "Da' ce , eu sunt mai fraier? " De aici am învățat cat de importanta e competitia pentru orice lucru pe care-l faci in viață si cat de mult te motivează sa ai un model pozitiv in preajma ta Si a mai fost un moment. Anul trecut am fost cu Calin la Grigore Alexandrescu la 2 noaptea pentru ca tusea in continuu si nu mai stiam ce sa-i fac. Am ajuns acolo, l-a consultat, i-a pus o branula care se numea "Fluturaș" , am plâns amandoi odata, el de durere, eu de mila lui, i-a facut un aerosol si trebuia sa mai asteptam putin ca sa-si facă efectul tratamentul administrat. El tusea in continuu iar eu il tineam lipit de mine in brațe cu speranta ca se mai liniștește. Si am stat asa lipiți pana cand i-a fost mai bine, i-a mai trecut tusea, am luat tratamentul si am plecat acasă la 4 dimineața. Cred ca timp de un an , la interval de 2-3 săptămâni, Calin imi zicea la culcare: "Mami, mai știi cand am fost la doctor si mi-a pus Fluturaș la mâna si Razvanel a rămas acasă si tu m-ai ținut in brațe sa nu mai tușesc ? Mulțumesc mami ca m-ai ținut in brațe !" De fiecare dată când imi zicea fraza asta mi se făcea pielea de găină când vedeam cât de important a fost pentru el si cum a apreciat el la 3 ani ca mami l-a ținut in brațe și a avut grija de el. Asa ca am învățat cat de mult contează pentru cei dragi gesturi care poate noua ni se par banale dar care valorează atât de mult pentru ei.


Am fost anul trecut la mare trimisa la un curs. Tati nu a putut sa vina cu noi. Hotelul de 3☆ pentru mine a răscolit amintiri din anii '90 dar pentru el a fost un șoc : murdărie pe plaja, în stațiune, nu si-a explicat de ce nu a găsit repede toaleta de la piscina ...când colo nu exista... și toate ce le cam știm de pe litoralul romanesc. La sfârșitul primei zile când epuizasem toate scuzele pentru tot ce a găsit el neplăcut, mi-a zis: toate ca toate ...nu contează. ...cel mai urât lucru este ca nu e și tati cu noi. Atunci mi-am dat seama ca atunci când suntem împreună totul e ok indiferent de ce este în jur ....


Daca adultul este responsabil, copilul nu are ce lectii sa ii dea. Imi place faptul ca dialogul cu copiii mei se poarta prin argumente si ca nu exista din partea noastra "fa asa, pentru ca asa zic eu"


Lectia ipocriziei: O colega de gradinita, mai lipsita de posibilitati dar extrem de tupeista si care de fiecare data cand avea ceva, oricat de nesemnificativ, facea sa para ca, de fiecare data, detine miezul din gogoasa, i-a spus copilului meu, ca al ei catel este mai frumos, mai destept si mai devreme acasa. Evident ca situatia era exact invers dar mica mea naiva a crezut-o si s-a intristat. Venita acasa i-am explicat cum sta treaba si ca cealalta fetita ii spune asta doar ca sa o supere si pentru ca isi doreste si ea un catel la fel dar nu are cum sa-l aiba. Si am continuat.....spune-i si tu ca are un catel urat, asa cum ti-a spus si ea tie. Replica a fost: " Dar mami nu pot sa-i spun asa: pentru ca nu este adevarat, si catelul ei este frumos si al meu, doar ca sunt diferiti, si nu pot sa-i spun ca are un catel urat pentru ca nu are.... "


Anul trecut a venit un mos tanar. Se vedea barba neagra pe sub barba alba. Copilul s-a prins ca nu e mosu ala adevarat. Dar a intrat perfect in joc ca sa nu ma simt prost. Mai tarziu m-a intrebat care mos a venit la ea, ca nu era ala adevarat.


Cea mai dura lectie a fost cand mi-a reprosat ca nu am avut incredere in ea. Eram o mama disperata, in fata primului examen important din viata copilului meu si am vrut ca totul sa fie perfect. Am plans cand a iesit de la examenul de limba romana pentru ca nu stiam daca ce a scris in lucrare era corect. Am intrebat profesoara, m-am linistit si am mers mai departe. Peste ceva timp mi-a reprosat ca nu am avut incredere in ea cand imi spusese ca facuse corect exercitiul la gramatica. Avea dreptate.... Nu am avut incredere in COPILUL meu. Mi-am invatat lectia dar pana in ultima mea clipa din viata asta nu o sa uit cum m-au biciuit cuvintele: MAMA, NU AI AVUT INCREDERE IN MINE.

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

Bad boy versus good boy. Ce aleg femeile

Sunt pe lumea asta femei extraordinar de frumoase si cu o minte sclipitoare. Si cu toate astea fac niste alegeri in dragoste de iti incremenesc sinapsele. Am un exemplu asa langa mine. O femeie care ar putea avea orice barbat pe lumea asta. Fara exagerare.  Si totusi ea alege gresit. De fiecare data. Cum ar putea sa ii fie bine? Pai poate sa vina unmarenoroc. Sa se indragosteasca de un baiat bun. Desigur, noi prietenii ei stim ce se intimpla. Fetei nu ii plac baietii asezati, genul cumsecade. Nu simte provocarea, ii miroase a plictis din prima clipa a intilnirii. Sansa ar fi sa gaseasca un om cu suflet bun, dar cu alura de golan.  Si 
care sa-si dezvaluie aura de bun mai tarziu in poveste. 


Ajungem la discutia bad boy versus good boy. Femeile vor dragostea absoluta, aia ca in filme. Barbatul trebuie sa fie in primul rand…barbat adevarat. Si cand spunem barbat adevarat ne gandim repede la o nuanta de 
bad, bad, bad.

Mi-am intrebat prietenele ce aleg in dragoste? Bad boy sau good boy? 

Raspunsurile se citesc cu gura  pina la urechi. 

La o prima vedere, nici nu cred ca e neaparat alegerea mea. E mai presus de mine. Pur si simplu nu pot sa evit tabara "bad" . Ma atrage ca un magnet si ma mai si monopolizeaza. Ies "in sange,, de fiecare data, dar nu ma las. Revin.

Bad boy clar :))) always!!! De ce? Ca sa nu ma plictisesc ca sa aiba grija de mine… ca sa nu pot sa ii zic vreodata "ca nu are c…" ca sa nu visez la un bad boy :)))

Bad boy! De ce? Pentru că mă provoacă. Mă inspiră. Mă enervează. Şi îmi place adrenalina. Îmi plac golanii.

Good guy, de aici incolo. M-am saturat de bad guys. Am evoluat destul:)).

Eu good boy, ca am fost invatata de acasa sa ma feresc de bad boy, ca iese sigur cu broken heart sau broken ribs. Dar, good boy nu inseamna neaparat good. Uneori sunt cevaaaa…

Un mix de ambele, cu pondere mai mare bad.

Bad boy, asa am ales intotdeauna, good boys sunt prea plictisitori pentru mine.

A good boy with an easy taste of a bad boy. Rari, dar am avut noroc.

 
Good boys. Mereu. Asta si pentru ca m-au ales ei pe mine. Nu le plac baietilor rai for some reason. Ceea ce e bine, ca Dumnezeu stie ce-oi fi facut! :)))

Pffff... Pe amandoi. Pentru ca in fiecare barbat exista putin din fiecare, respectiv mai mult din fiecare. Cred ca depinde de femeie cat din good guy sau bad guy reuseste sa scoata dintr-un barbat. Desigur, aici nu intra la socoteala muierismele=vesnica si eterna incercare "sisifiana" de a schimba barbatul. Aici ori te adaptezi, ori te retragi inainte sa pici in ridicol.

Good boy. Bad doar cand vreau eu:))


A bad boy for others was the perfect one for me! 

La 23 de ani cat am eu, pana acum am ales mereu "bad boy". :))) Probabil din cauza ca sunt o incapatanata si am nevoie de cineva care sa ma tina in frau sa zic asa. Nu o data s-a intamplat sa mi se spuna pana si in club de catre vreun distins domn ca il intimindez. Si atunci poate baietii rai, tocmai prin atitudinea lor de siguranta in propria persoana pe care o emana, ma atrag. Atitudinea e totul. Si apoi si pe cei care i-am vazut la inceput good boy pentru atentiile exagerate gen "nu apasa tu butonul din lift." .., s-au dovedit a fi chiar mai "bad boy" decat cei care arata asta pe fata. Doar ca ei mascheaza partea de "bad" prin gesturi. Ador faptul sa mi se deschida usile si tin cont de bunele maniere insa crede-ma "butoul de la lift" e exagerat. Doar nu-s din plastilina. Pot si eu. Baietilor buni le lipseste atitudinea sau daca nu sigur curajul. Mereu caut un barbat care sa aiba si calitati de artist, dar si de rege. Regii de obicei erau neinfricati! :)))

Good boy desi evident toate fetele vor bad boy, un sensul ca sunt atrase de el. Dar convietuirea a la long nu se poate decat cu un good guy. Asta cel putin pt temperamentul meu...

In pat bad, day by day good:) Good boy prefer sincer…

Il aleg pe good boy pe care-l stiu si beat si flamand si pe stop si in toate culorile do i love him even when he's cranky :)) Aia bad boys can go fuck themselves and fuck whoever else they want !!

Dear, nu-mi plac mama's boys, aia cumintei, tunsi regulamentar, care zic "da, mamă/nu, mamă". Bărbatul meu e a very good boy cu alură de bad boy.

Bad boy :) , din pacate. Dar exista si good boy???!!!!

Pfffff.... As zice, depinde de "dragoste" .... Da' serios acu, sint good boy type. 

Bad boy dar nu ma intreba de ce. De fapt nu, fifi. Noua nu ne plac baietii rai. E doar generic spus. Noua ne plac vanatorii. Si atunci de ce aproape toate fetele aleg la primul gand bad boy? Ne place sa fim vanate. Asta e jocul naturii. Daca ai vazut si la animale. Masculii cei mai puternici ajung sa se imperecheze. Si vanatorii sunt in general bad boys :)). Ca daca au insctinctul animalic de vanatori in ei, il au si pe cel reproductiv

Concluzie: prea putine femei pe lumea asta viseaza la barbatul casnic care sa spuna da, mami cum spui tu, mami. Vor barbati adevarati, autoritari pentru ca stiu ca un barbat trebuie sa le apere in fata vicisitudinilor vietii. In plus, le-a intrat in cap ca un bad boy  te face sa simti fiorul, iti da zilnic portia de adrenalina, esti mereu in stare de alerta. 
Si cumva asta iti da senzatia ca esti mereu vie, femeie. Simti nevoia sa confirmi. Zi de zi. Desigur, risti sa iesi in sange din batalia amorului ( cum spunea cineva mai sus) dar in niciun caz nu mori de plictiseala. 

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro 

Relatia nepotrivita. Poti sa scapi, dar vrei?

Mai mult te enerveaza decat iti face bine. Te desconsidera, te chinuie, de multe ori te face sa te simti ultimul om. El sau ea, partenerul tau cu care esti de cateva luni. Sau poate chiar de ani.  Iti dai seama ca e o relatie fara viitor dar totusi nu te poti desprinde. Ca te-ai obisnuit in mocirla asta calduta. Si obisnuita bate singuratatea. Stiu atat de multi oameni care stau in relatii gresite doar pentru ca nu au curaj sa plece , simt ca nu ar gasi ceva mai bun si la ce folos sa riste?

Un partener care nu crede in tine, care are alt sistem de valori, care te umileste de fiecare data cind prinde ocazia...va suna cunoscut, asa-i?

Am facut un sondaj si am ramas uimita sa vad cum oamenii se complac in relatii sau chiar casnicii de zeci de ani. Din lene, din comoditate, din prostie. Pina la urma fiecare om are o doza de lasitate in adn.

Doar ca la unii e usturator de mare. Si te mint in fata, pozeaza in fericiti pentru tine si pentru altii dar chiar si pentru ei. Cu cat poza de familie pare mai fericita cu atat scheletul din dulap e mai mare.

Pentru inceput cititi o conversatie cu una dintre cele mai frumoase si interesante femei pe care o cunosc eu. Am ramas uimita...

- Ai stat vreodata intr-o relatie toxica, nepotrivita? Ce te tinea langa un om care stiai ca nu iti face bine? Cum ai reusit sa scapi?

          - Da. Nu am reusit.

          - Si de cati ani stai in povestea asta?

          - 6 ( sase)...

- Si de ce crezi ca nu poti sa scapi? 

- Obisnuinta, comoditatea

           - Da nu te gandesti ca iti pierzi cei mai   frumosi ani din viata? 

- Am ramas mereu de moment ca oricum nu a aparut nimic altceva la orizont am ramas asa. Nu e neaparat toxic. Nu e ceea ce imi doresc.

          - Si cu ce argumente te intoarce din drum?

- Ca in orice alta relatie noua e frumos la inceput si in final se ajunge la o anumita monotonie. Asa imi zice. Si ca nu e o solutie sa caut ceva nou. Ma iubeste si e tot timpul acolo.

           - Lasa mah ca o sa vina printul din
  poveste si tu o sa fi printesa din castel,   o sa vezi! :))))

- Sper. Sa fie colectionar de arta,pls!

Va invit sa cititi in continuare raspunsuri de la barbati si femei si sa vedeti cum fara sa vrem zicala au ce doare, dar ce place e cat se poate de adevarata.

Da, am stat cativa ani intr-o relatie care imi facea rau. Nu am o explicatie pentru ce simteam. Simteam că omul acela îmi face rău, că îmi consum cu el foarte multă energie si spre sfârsitul relatiei am înteles că omul îmi făcea rău ai am renuntat Era o relatie toxică pentru ca nu îl iubeam. Dar aveam nevoie de el...

Problema cu relatiile toxice e ca nu prea stii ca-s toxice, decat foarte tarziu, cand deja toxicitatea lor s-a imprimat foarte adanc, in ADN-ul tau. Nu stii ca omul pe care-l consideri Soarele si Luna, 2 in 1 superoferta iti face rau si ca te-a subjugat in cel mai parsiv mod cu putinta: cu acordul tau. Am trait pe pielea mea o astfel de relatie, cu grad inalt de toxicitate, care din fericire a durat doar doi ani, insa din nefericire au fost si cei mai frumosi - primii ani de facultate. Am invatat enorm despre mine in urma acestei relatii, dar nu-mi mai da nimeni anii aia inapoi, din pacate. Cum am scapat? Am avut inger pazitor, pentru ca El a fost cel care apus capat relatiei. Mie-mi era prea frica s-o fac, desi simteam de multa vreme ca nu mai era totul in ordine. Si din fericire pentru mine, a si fost genul care a sarit rapid la alta, in next level si nu m-a mai sacait pe mine, cum altminteri mi se pare a fi cel mai toxic mod de a chinui pe cineva: du-te-ncolo, vino-ncoace, lasa-ma si nu-mi da pace. Am vazut in jurul meu, la alte prietene, ce poate insemna genul asta de du-te vino si ma bucur ca am fost lasata in pace de-a binelea, din prima. Oribila experienta, dar ce dulce a fost trezirea! Dupa un iad din asta, cresti cat altii in zece raiuri.

Ti se pare ca daca e cu nabadai e frumos, nu te plictisesti. Eu zic PAS la primele semne de toxicitate, nu la primele certuri, ci la primele semne de intruziune...

Da...am stat...in sensul ca a fost o relatie de 3 ani, care se terminase din punctul meu de vedere ...dar el nu intelegea sau se prefacea ca nu intelege....pentru ca nu concepea sa ne despartim....si am mai dus-o asa cel putin un an....de cate ori voiam sa vorbesc cu el ma gandeam doar la cat o sa sufere el si cat de greu o sa-i fie lui. Pana intr-o zi cand am iesit cu fetele in oras iar el mi-a zis ca sta acasa (nu stateam impreuna ). Ne-am intalnit in oras...el era cu unele in club. Asta era motivul pe care il asteptasem ca sa pot sa termin relatia aia fara sa ma mai simt eu vinovata. Din momentul ala nu i-am mai raspuns la telefon niciodata.

Da, am fost intr- relatie nepotrivita, toxica, cum vrei tu. Inca Sunt. Am stiut de la inceput ca nu e ce trebuie dar am zis ca o sa mearga. Si n-a mers. Si daca tot nu mergea ne-am casatorit. :))))))) Si acum suntem casatoriti. Lumea ne vede super fericiti dar de fapt nici unul dintre noi nu are c... sa divorteze. Si parca imi e si lene sa o iau de la capat cu altcineva, cred ca si eo la fel. E stupid, dar asta e adevarul.

Da. N-am plecat din obisnuinta si teama de singuratate. Adica prostia din capul meu. L-am inlocuit cu altul. 

Stiu cum e. Din pacate. Nu am scapat. Nu pot sa renunt... Stiu ca nu duce nicaieri dar mai am un gram de speranta ca se va schimba ceva Poate nu este ceea ce te asteptai sa auzi, dar asta e raspunsul meu.

 Am stat lângă un bărbat extrem de gelos. Ce m-a ţinut? Ştiu că gelozia vine din neîncredere în propria persoană. Te desconsideri, de vreme ce crezi cu tărie că omul de lângă tine te-ar putea înşela sau părăsi cu oricine altcineva. Aşa că, iubindu-l, am tot încercat să-i construiesc încrederea în el. Sunt genul care merge până în pânzele albe, ca să nu regret că n-am încercat. Era să mă şi mărit cu el (vacă, da). Când am epuizat tot, am renunţat. Nici măcar nu mai semănam cu mine.

Cea mai buna metoda sa scapi din relatie, il iei de barbat. Si sa iti dau si un raspuns inteligent: Relatiile toxice dupa parerea mea se datoreaza diferentelor de opinie si dorintelor celor doi parteneri. Daca la momentul la care tu iti doresti un copil elvrea samearga cu baietii in Thailanda, te oftici, ti se pare ca nu e bun pentru tine, ca iti pierzi vremea... etc si viceversa. Stai cu un om care nu iti face bine pentru ca speri ca se va schimba, dar poate trebuie sa mai schimbi si tu ceva si atunci poate nu iti mai face rau si nici tu lui si ...il iei de barbat..dupa cum spuneam la inceput :)))

Nu am reusit sa scap. Ma tine refugiul pe care il gasesc in el si de care am nevoie disperata... 

Oooo, da. La inceput a fost asa o dragoste de a trezit invidia tuturor...ea era foarte misterioasa si tacuta si linistita...nu ma cicalea ...ma iubea tare...avea o supunere care ma uimea, se uita la mine ca la un zeu. Apoi, mi-am dat seama ca de fapt tacerea vine din prostie si de fapt nu prea are ce sa imi zica. :)))) Nu avea nici-o idee, mereu astepta de la mine totul. Era incapabila sa ia o decizie sau cel putin asa parea. Cand mi-am dat seama ca o sa mor sufocat de plictiseala i-am zis sa ne despartim ca nu merge si atunci ea s-a dat foarte bolnava apoi mi-a zis ca e gravida...nu era nici bolnava nici gravida. Era nebuna de legat. Cum am scapat? M-a inselat cu un prieten:)))) Si nu te-ai ofticat? Nu, am fost fericit ca am scapat. Ma simteam mereu de parca port in miezul verii un pulover gros pe gat, asa atarna...:))))

Mah, nu stiu ce pana mea m-a tinut linga el. Probabil ca a fost primul barbat care m-a cadorisit cu orgasm, ca alta explicatie n-am! Am fugit la propriu in Danemarca 3 luni ca sa nu ma mai las impresionata si m-am intors ca o zana libera si-am intrat in alta relatie:))))

articol din rubrica fifi&thecity de pe blogul Cristinei Bazavan, www.bazavan.ro